miniatura|Reproducere a unui decupaj din ziarul Wooster Republican, publicat în Massachusetts. Puterea Sclaviei, sau sclavocrația, este un termen ce se referă la puterea politică exercitată în cadrul guvernul federal al SUA de către proprietarii de sclavi în deceniile anilor 1840 și 1850, înainte de Războiul Civil."The idea of a Slave Power conspiracy was at least as old as the 1820s, but in the 1850s it became the staple of antislavery rhetoric. [Frederick] Douglass plied these waters before the Republicans made it their own." Activiștii împotriva sclaviei, în frunte cu Frederick Douglass, condamnau cu ardoare în acea perioadă ceea ce ei considerau a fi o influență disproporționată și coruptă exercitată de sudiștii bogați. Argumentul lor era că acest mic grup de înstăriți proprietari de sclavi uzurpase controlul politic asupra propriilor state și încercau să facă același lucru cu guvernul federal într-un mod ilegitim pentru a extinde și proteja sclavia. Argumentul a fost ulterior folosit pe scară largă de Partidul Republican care s-a format în 1854–1855 pentru a se opune extinderii sclaviei.
Principala problemă exprimată de termenul de putere a sclavilor era neîncrederea în puterea politică a clasei deținătorilor de sclavi. O astfel de neîncredere era împărtășită inclusiv de mulți care nu erau aboliționiști; cei care erau motivați mai mult de o posibilă amenințare la adresa echilibrului politic sau de imposibilitatea de a concura cu munca neplătită prestată de sclavi, decât de felul cum sunt tratați sclavii. Persoane cu viziuni divergente în multe alte probleme (unii care îi agreau pe negrii și alții care îi detestau, unii care denunțau sclavia ca păcat și alții care promiteau că îi garantează protecția în ) își puteau totuși uni vocile pentru a ataca slavocrația.Leonard L. Richards, Slave Power: The Free North and Southern Domination, 1780–1860 (2000) p. 3. Elementul „Pământ liber” sublinia că bogații proprietari de sclavi s-ar muta pe un nou teritoriu, și-ar folosi banii pentru a cumpăra toate pământurile roditoare, apoi își vor folosi sclavii pentru a lucra acele pământuri, nemailăsând oportunități fermierilor liberi. Până în 1854, Partidul Pământului Liber fusese absorbit în mare parte de noul Partid Republican.Eric Foner, Free Soil, Free Labor, Free Men: The Ideology of the Republican Party Before the Civil War (1970), pp. 73–102.
Termenul a fost popularizat de scriitori antisclavie precum Frederick Douglass, , , , și Horace Greeley. Printre politicienii care puneau accent pe această temă s-au numărat John Quincy Adams, Henry Wilson și . Abraham Lincoln a folosit conceptul după 1854, dar nu și termenul. Ei au arătat, printr-o combinație de argumente emoționale și date statistice concrete, că Sudul deținea de multă vreme un nivel disproporționat de putere în Statele Unite. Istoricul susține că „aproape toate grupurile... au înlocuit în mod constant rațiunea cu emoția.... Frica hrănea ura, iar ura hrănea frica.”Allan Nevins, Ordeal of the Union: Fruits of Manifest Destiny, 1847–1852 (1947) p. ix.
Existența unei Puteri a Sclaviei a fost respinsă de sudiști la acea vreme și considerată falsă de mulți istorici ai anilor 1920 și 1930, care puneau accent pe diviziunile interne din Sud dinainte de 1850.Vezi Chauncey S. Boucher, "In Re That Aggressive Slavocracy," The Mississippi Valley Historical Review Vol. 8, Nr. 1/2 (iun., 1921), pp. 13–79; Craven (1936). Ideea că ar fi existat o Putere a Sclaviei a revenit parțial în gândirea istoricilor de după 1970 și nu există nicio îndoială că a fost un factor puternic în sistemul de credință anti-sclavie din Nord. Era retorică standard pentru toate facțiunile Partidului Republican.Foner, Free Soil, Free Labor, Free Men p. 9.
Această putere se extindea asupra ambasadorilor și consulilor americani:
Context legătură=//upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/9/94/WoosterRepublican%281859-02-24%29Reproduction.png/220px-WoosterRepublican%281859-02-24%29Reproduction.png|stanga|miniatura| Massachusetts, Wooster Republican, (reproducere) Problema pusă de sclavie, potrivit multor politicieni nordici, nu era doar maltratarea sclavilor (o temă pe care o subliniau aboliționiștii), ci mai degrabă amenințarea politică la adresa american, în special cum era el îmbrățișat în statele libere din Nord. Partidul Pământul Liber a emis pentru prima dată acest avertisment în 1848, argumentând că anexarea Texasului ca stat sclavagist este o greșeală teribilă. Retorica acestora a fost preluată de Partidul Republican când a apărut în 1854.
Republicanii mai susțineau și că sclavia era ineficientă din punct de vedere economic, în comparație cu munca liberă și că este un factor de descurajare pentru modernizarea pe termen lung a Americii. Mai rău, spuneau republicanii, Puterea Sclaviei, adânc înrădăcinată în Sud, preia în mod sistematic controlul asupra Casei Albe, Congresului și Curții Supreme. Senatorul și guvernatorul Salmon P. Chase din Ohio a fost un inamic declarat al Puterii Sclaviei, la fel ca și senatorul Charles Sumner din Massachusetts.
Puterea Sudului Puterea Sudului deriva dintr-o combinație de factori. „” (faptul că 100 de sclavi erau numărați drept 60 de cetățeni în scopul atribuirii de locuri în Cameră și deci și pentru voturile în Colegiul Electoral) oferea Sudului o reprezentare disproporționată la nivel național.Garry Wills, "Negro President": Jefferson and the Slave Power, (2005).
Era critică paritatea în Senat, prin care un nou stat sclavagist era admis în tandem cu un nou stat liber. Unitatea regională peste liniile de partid era esențială pentru voturile-cheie. În Partidul Democrat, un candidat la președinție trebuia să fie votat în convenția națională cu votul a două treimi pentru a fi nominalizat. De asemenea, era esențial ca unii nordici — „”Most Doughfaces were like Franklin Pierce and James Buchanan; few were Whigs. — să colaboreze cu Sudul, cum a fost cazul în dezbaterile referitoare la clauza celor trei cincimi în sine în 1787, Compromisul din Missouri din 1820, în Cameră (1836–1844), și subiectul mai larg al și al expansiunii sclaviei în sud-vest după Războiul Mexican din 1846–1848.Richards (2000) Cu toate acestea, populația Nordului – și locurile corespunzătoare din Cameră – creșteau mult mai repede decât ale Sudului, așa că echilibrul era în mod evident nesustenabil. Cum republicanii câștigau implacabil în fiecare an, opțiunea secesiunii a devenit din ce în ce mai atractivă pentru Sud. Secesiunea era o opțiune sinucigașă, după cum își dădeau seama unii lideri, și după cum de mult anticipase John Quincy Adams. Secesiunea, susținea din Carolina de Sud, amintește de „japonezii care, atunci când sunt insultați, își deschid propriile măruntaie”. Și totuși, când a venit secesiunea în 1860, Hammond s-a conformat. Istoricul Leonard Richards concluzionează: „cei ca Hammond sunt cei care au distrus în cele din urmă Puterea Sclaviei. Pentru că ei au condus Sudul să iasă din Uniune, șaptezeci și doi de ani de dominație a stăpânilor de sclavi s-au încheiat.”Richards (2000) pp. 214–15.
Amenințare la adresa republicanismului Din punctul de vedere al multor nordici, presupusul compromis definitiv din 1850 a fost urmat de o serie de manevre (cum ar fi Legea Kansas-Nebraska, decizia în cazul Dred Scott etc.) în care Nordul a renunțat la câștigurile convenite anterior fără a primi nimic în schimb, precum și de o serie agresivă de solicitări din ce în ce mai intense și mai extreme ale Sudului. Mulți nordici care nu aveau nicio preocupare specială pentru negri au ajuns la concluzia că sclavia nu merită păstrată dacă protecția ei presupune distrugerea sau compromiterea serioasă a democrației în rândul albilor. Astfel de percepții au condus la din 1854–1855, urmată de organizarea Partidului Republican.
Adversarii Istoricul Frederick J. Blue (2006) explorează motivele și acțiunile celor care au jucat rol de susținere, dar nu central, în politica antisclavie cei care au întreprins munca banală de a organiza partide locale, a organiza convenții, a edita ziare și, în general, au animat și agitat discuția pe teme legate de sclavie. Erau un număr mic, dar critic de voci care, începând cu sfârșitul anilor 1830, s-au luptat cu instituția sclaviei prin activism politic. În fața unor sarcini foarte dificile și a unei opoziții puternice, activiștii au insistat că emanciparea și egalitatea rasială ar putea fi realizate doar prin procesul politic. Printre activiștii reprezentativi s-au numărat: Alvan Stewart, un organizator al Partidului Libertății din New York; , poet, jurnalist și activist al Partidului Libertății din Massachusetts; , un dascăl afro-american din Ohio; , un congresman din Illinois, al cărui frate a fost ucis de o gloată pro-sclavie; , jurnalist și organizator al Partidului Libertății din Wisconsin; , jurnalistă din Pennsylvania și Minnesota; , un congresman din Indiana; , un congresman din Pennsylvania, a cărui a încercat să oprească expansiunea sclaviei în sud-vest; și , senator și, respectiv, congresman, din Ohio; și din Missouri și California, soția candidatului republican la președinție în 1856, John C. Frémont.See Blue (2006)
Impactul liber-pământiștilor democrați Democrații care s-au adunat la Partidul Pământul Liber al lui Martin Van Buren în 1848 au fost studiați de Earle (2003). Ideile lor despre rase ocupau un spectru larg, dar au reușit totuși să modeleze argumente noi și vitale împotriva sclaviei și a extinderii acesteia, bazate pe angajamentul de lungă durată al față de egalitarism și ostilitatea față de puterea centralizată. Legând poziția lor împotriva sclaviei de o agendă de reformă funciară care făcea presiuni pentru pământ gratuit pentru coloniști săraci realizată prin Legea Gospodăriilor din 1862 alături de pământul liber de sclavie, democrații liber-pământiști au forțat realinieri politice majore în New York, New Hampshire, Massachusetts, și Ohio. Politicieni democrați precum Wilmot, , și chiar fostul președinte Van Buren s-au transformat în lideri antisclavie. Mulți au intrat în noul partid republican după 1854, aducând cu sine idei jacksoniene despre proprietate și egalitate politică, și ajutând la transformarea mișcării antisclaviei dintr-o cruciadă aflată în impas într-o mișcare politică de masă care a ajuns la putere în 1860.See Earle (2003)
Casa dezbinată În celebrul său discurs „Casa dezbinată” din iunie 1858, Abraham Lincoln a acuzat că senatorul Stephen A. Douglas, președintele James Buchanan, predecesorul său, Franklin Pierce și Roger B. Taney au făcut toți parte dintr-un complot de naționalizare a sclaviei, așa cum, spunea el, demonstrează decizia Dred Scott a Curții Supreme din 1857.
Alți republicani arătau cu degetul spre violențele din Kansas, , și eforturile de a anexa Cuba () ca dovadă că Puterea Sclaviei este violentă, agresivă și expansivă.
Singura soluție, insistau republicanii, era un nou angajament față de munca liberă și un efort deliberat de a opri orice extindere teritorială a sclaviei. Democrații din Nord răspundeau că totul este o exagerare și că republicanii sunt paranoici. Colegii lor din Sud vorbeau însă despre secesiune, argumentând că raidul lui John Brown din 1859 demonstrează că republicanii erau gata să le atace regiunea și să le distrugă modul de viață.
Felicitându-l pe președintele ales Lincoln în 1860, Salmon P. Chase a exclamat: „Obiectul dorințelor și muncii mele timp de nouăsprezece ani este îndeplinit prin răsturnarea Puterii Sclaviei”, adăugând că acum era clară calea „către instituirea politică a libertății” — ceva ce avea însă să vină abia după patru ani distrugători de război civil.
Cultul domesticității