Lituania (în ; ), oficial Republica Lituania (în ), este o țară din Europa de Nord. Unul din cele trei state baltice, ea se situează pe malul sud-estic al Mării Baltice, având frontieră maritimă cu Suedia și Danemarca. Pe uscat, se învecinează cu Letonia la nord, cu Belarus la est și sud, cu Polonia la sud, și cu Regiunea Kaliningrad (exclavă a Rusiei) la sud-vest. Lituania are o populație de circa 2,9 milioane de locuitori, iar capitala și cel mai mare oraș este Vilnius. Lituanienii sunt un popor baltic. Limba oficială, lituaniana, este, împreună cu letona, una din singurele două limbi din ramura baltică a familiei de limbi indo-europene care încă se mai vorbesc.
Timp de secole, malurile sud-estice ale Mării Baltice au fost locuite de diferite triburi baltice. În anii 1230, teritoriul actual al Lituaniei a fost unificat de către Mindaugas, regele Lituaniei, și a apărut primul stat lituanian unit, Regatul Lituaniei, la . În secolul al XIV-lea, Marele Ducat al Lituaniei era cea mai mare țară din Europa; actualele state Lituania, Belarus, Ucraina, precum și părți din Polonia și Rusia erau teritorii ale Marelui Ducat. Odată cu Unirea de la Lublin din 1569, Lituania și Polonia au format o uniune voluntară, Uniunea Polono-Lituaniană. Aceasta a durat timp de peste două secole, până când puterile vecine au dezmembrat-o sistematic între 1772–1795, Imperiul Rus anexând mare parte din teritoriul Lituaniei.
În timp ce Primul Război Mondial se apropia de sfârșit, Actul de Independență al Lituaniei a fost semnat la 16 februarie 1918, declarând înființarea statului suveran Lituania. Începând cu 1940, Lituania a fost ocupată mai întâi de Uniunea Sovietică și apoi de Germania Nazistă. Spre sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial, în 1944, germanii s-au retras și Uniunea Sovietică a reocupat Lituania. La 11 martie 1990, cu un an înaintea desființării formale a Uniunii Sovietice, Lituania a devenit prima republică sovietică care s-a declarat independentă, ceea ce a dus la restaurarea statului independent Lituania.
Lituania este membră a Uniunii Europene, a Consiliului Europei, membru deplin al Spațiului Schengen și al NATO. Este membră și a Băncii Nordice de Investiții și a cooperării Nordic-Baltice cu alte țări nord-europene. Indicele Dezvoltării Umane calculat de ONU listează Lituania drept țară cu „dezvoltare umană foarte ridicată”. Lituania s-a numărat printre economiile UE cu cea mai rapidă creștere și se află pe locul 24 în lume la Indicele Ușurinței Afacerilor. La 1 ianuarie 2015, Lituania a adoptat euro ca monedă oficială, devenind astfel al 19-lea membru al zonei Euro.
Istorie right|thumb|Hartă a schimbărilor teritoriale ale Lituaniei din secolul al XIII-lea până astăzi. Preistorie Primii oameni s-au așezat pe teritoriul actual al Lituaniei după ultima eră glaciară în mileniul X î.e.n. De-a lungul a o mie de ani, indo-europenii, sosiți în mileniile al III-lea–al II-lea î.e.n., s-au amestecat cu populația locală și au format diferitele triburi baltice.
Evul Mediu Prima atestare scrisă a Lituaniei se găsește într-un manuscris german medieval, Analele Quedlinburgului, într-o înregistrare datată 9 martie 1009.
Locuită la început de triburi baltice fragmentate, în deceniul anilor 1230 teritoriile lituaniene au fost unificate de către Mindaugas, încoronat rege al Lituaniei la 6 iulie 1253. Tomas Baranauskas. Lietuvos karalystei – 750. 2001. După asasinarea sa în 1263, Lituania păgână a devenit țintă a cruciadelor creștine ale Cavalerilor Teutoni și ale Ordinului Livonian. În ciuda devastatoarei lupte seculare cu cavalerii, Marele Ducat al Lituaniei s-a extins rapid, cucerind fostele principate slave ale Rusiei Kievene.
Până la sfârșitul secolului al XIV-lea, Lituania a fost una din cele mai mari țări din Europa și cuprindea Belarusul și Ucraina actuale, precum și părți care astăzi sunt în Polonia și Rusia. Situația geopolitică între vest și est a determinat caracterul multicultural și multiconfesional al Marelui Ducat al Lituaniei. Elita conducătoare practica toleranță religioasă, iar slavona era folosită ca limbă auxiliară latinei pentru documentele oficiale. thumb|Castelul de pe Insula Trakai thumb|Bătălia de la Grunwald cu Vytautas cel Mare în centru În 1385, marele duce Jogaila a acceptat oferta Poloniei de a-i deveni rege. Jogaila s-a angajat în creștinarea treptată a Lituaniei și a creat o uniune personală între Polonia și Lituania. Lituania și-a păstrat independența, fiind una dintre ultimele regiuni păgâne ale Europei care au trecut la creștinism.
După două războaie civile, Vytautas cel Mare a devenit mare duce al Lituaniei în 1392. În timpul domniei lui, Lituania a ajuns la apogeul expansiunii teritoriale, a început centralizarea statului, iar nobilimea lituaniană a căpătat un rol din ce în ce mai important în politica de stat. În marea bătălie de pe râul Vorskla din 1399, forțele combinate ale lui Toktamiș și Vytautas au fost învinse de mongoli. Datorită strânsei cooperări, armatele Lituaniei și Poloniei au obținut apoi o mare victorie împotriva cavalerilor teutoni în 1410 în bătălia de la Grunwald, una dintre cele mai mari confruntări din istoria medievală a Europei.The New Encyclopædia Britannica v. 17 (1998) p. 545
După moartea lui Jogaila și a lui Vytautas, nobilimea lituaniană a încercat să rupă uniunea între Polonia și Lituania, alegând independent mari duci din dinastia Jagiellonă. Dar, la sfârșitul secolului al XV-lea, Lituania a fost obligată să caute o alianță mai strânsă cu Polonia după ce puterea crescândă a Marelui Cnezat al Moscovei a început să amenințe principatele slave ale Lituaniei și a declanșat o serie de războaie lituano-moscovite și Războiul Livonian.
Istoria modernă Uniunea Polono–Lituaniană a fost înființată în 1569. Ca membră a Uniunii, Lituania și-a menținut instituțiile, inclusiv o armată, o monedă și legi locale separate.Stone, Daniel. The Polish–Lithuanian State: 1386–1795. University of Washington Press, 2001. p. 63 În cele din urmă, polonizarea a afectat toate aspectele vieții lituaniene: politică, lingvistică, culturală, și chiar și identitatea națională. Între mijlocul secolului al XVI-lea și mijlocul secolului al XVII-lea, cultura, arta și educația au înflorit, alimentate de Renaștere și de Reforma Protestantă. Din 1573, regii Poloniei, în același timp mari duci ai Lituaniei, au fost aleși de nobilime, care a primit Libertățile de Aur, din ce în ce mai largi. Aceste libertăți, în special cea de liberum veto, a dus la anarhie și în cele din urmă la disoluția statului.
În timpul Războaielor Nordului (1655–1661), teritoriul și economia Lituaniei au fost devastate de armata suedeză. Înainte să-și poată reveni, Lituania a fost devastată apoi din nou de Marele Război al Nordului (1700–1721). Războiul, o epidemie de ciumă, și o foamete s-au soldat cu moartea a circa 40% din populația țării. Puterile străine, în special Rusia, au început să domine politica internă a Uniunii. Numeroase facțiuni din sânul nobilimii au utilizat Libertățile de Aur pentru a bloca orice reformă. În cele din urmă, Uniunea a fost divizată în 1772, 1792 și 1795 de către Imperiul Rus, Prusia, și Austria Habsburgică.
Cea mai mare parte a teritoriului lituanian a devenit parte a Imperiului Rus. După eșecul răscoalelor din 1831 și 1863, autoritățile țariste au implementat mai multe politici de rusificare. Au interzis presa lituaniană, au închis instituțiile culturale și educative, și au integrat Lituania într-o nouă regiune administrativă denumită Kraiul de Nord-Vest. Rusificarea a eșuat datorită unei rețele extinse de contrabandă cu cărți și a școlirii clandestine a copiilor lituanieni.
După Războiul Ruso-Turc (1877–1878), când diplomații germani au transferat înapoi Turciei ceea ce părea a fi pradă de război a Rusiei, relația dintre Rusia și Imperiul German s-a complicat. Imperiul Rus a reluat construcția de cetăți la marginea sa vestică împotriva unei potențiale invazii germane dinspre vest. La 7 iulie 1879, țarul rus Alexandru al II-lea a aprobat propunerea armatei de a construi cea mai mare structură defensivă de „clasa întâi” din toată țara – cetatea Kaunas de 65 km². Un număr mare de lituanieni a plecat în Statele Unite în anii 1867–1868 după o foamete. Renașterea Națională Lituaniană a pus bazele națiunii moderne Lituaniene și unui stat lituanian independent.
Secolele al XX-lea și al XXI-lea thumb|Cei 20 de membri ai Consiliului Lituaniei după semnarea Actului de Independență a Lituaniei, la 16 februarie 1918. În timpul Primului Război Mondial, Consiliul Lituaniei (Lietuvos Taryba) a proclamat independența Lituaniei și reînființarea statului lituanian la 16 februarie 1918. Politica externă a Lituaniei a fost dominată de dispute teritoriale cu Polonia și Germania. Regiunea Vilnius cu orașul Vilnius, capitala istorică a Lituaniei (și capitala proclamată prin Constituție), au fost ocupate de armata polonă în timpul Revoltei lui Żeligowski din octombrie 1920 și anexate doi ani mai târziu de Polonia. Timp de 19 ani, Kaunas a fost capitală temporară a Lituaniei. Controlul polonez asupra Vilniusului a fost acerb contestat de Lituania; nu au existat relații diplomatice între cele două țări în mare parte a perioadei interbelice.
Anexată în timpul Revoltei de la Klaipėda din 1923, Regiunea Klaipėda (în germană, ) a fost cedată Germaniei după ultimatumul german în martie 1939. De-a lungul perioadei interbelice, chestiunile interne ale Lituaniei au fost controlate de autoritarul președinte Antanas Smetona și de partidul său, Uniunea Naționalistă Lituaniană, care au ajuns la putere după lovitura de stat din 1926.
1939–1941 Uniunea Sovietică a retrocedat Vilniusul Lituaniei după invazia sovietică a Poloniei de Est din septembrie 1939. În iunie 1940, Uniunea Sovietică a ocupat și a anexat Lituania în conformitate cu protocolul adițional secret al Pactului Ribbentrop–Molotov. Ocupația a fost urmată de arestări și deportări în masă, din Lituania fiind îndepărtați 34.000 de cetățeni. Conform unui oficial lituanian, acesta a fost începutul unei acțiuni ce urma să îndepărteze 700.000 de persoane din Lituania.
1941–1944 Un an mai târziu, Uniunea Sovietică a fost atacată de Germania Nazistă, ceea ce a dus la ocupația nazistă a Lituaniei. Germanii și colaboratorii lor au început crimele imediat în Lituania, înainte de 1 decembrie 1941, peste 120.000 de evrei lituanieni fiind uciși.
În timpul ocupației, germanii au adunat și au ucis intelectuali, ofițeri ai armatei, romi și circa 190.000 de evrei din Lituania (91-95% din comunitatea evreiască antebelică) în timpul Holocaustului.
10 din cele 25 de batalioane lituaniene de poliție, colaborând cu -urile naziste, au fost implicate în crime în masă. Se crede că acestea au executat 78.000 de persoane.
Au existat partizani lituanieni, foarte puțini susținându-i pe comuniști. Soldații armatei lituaniene, incluși în Corpul 29 Pușcași al Armatei Roșii au dezertat ori s-au predat germanilor în iunie 1941, ca urmare unitatea lituaniană fiind desființată în august 1941.
1944–1991 După retragerea forțelor germane, sovieticii au restabilit anexarea Lituaniei în 1944. În urma modificărilor de frontieră convenite la Conferința de la Potsdam din 1945, fostul german, cu portul la Marea Baltică Memel (în lituaniană, Klaipėda), a revenit la Lituania, care în 1945 a fost declarată Republică Sovietică Socialistă. Majoritatea localnicilor germani fugiseră în ultimele luni ale celui de al Doilea Război Mondial.
Sovieticii au început în Siberia, naționalizarea completă, colectivizarea și sovietizarea generală a vieții cotidiene. Între 1944 și 1952 circa 100.000 de au dus un război de gherilă contra sistemului sovietic. Circa 30.000 de partizani și susținători ai lor au fost uciși, mult mai mulți fiind arestați și deportați în gulagul siberian. Se estimează că Lituania a pierdut 780.000 de locuitori în al Doilea Război Mondial.