Sistemul monetar internațional reprezintă un set de reguli și convenții stabilite la nivel internațional care facilitează comerțul internațional, instituțiile de sprijin, investițiile transfrontaliere și realocarea capitalului între statele cu valute diferite. Acesta trebuie să ofere mijloace de plată accesibile cumpărătorilor și vânzătorilor de naționalități diferite, inclusiv amânarea plății. Pentru o bună funcționare, trebuie să inspire încredere, să producă suficiente lichiditate pentru nivelurile fluctuante ale comerțului și să ofere mijloace prin care dezechilibrele la nivel global pot fi corectate. Sistemul poate prezenta o creștere organică ca rezultat colectiv al numeroaselor acorduri individuale între factori economici internaționali, răspândite în mai multe decenii. Alternativ, poate să provină dintr-o singură viziune arhitecturală, așa cum s-a întâmplat la Bretton Woods în 1944.
Prezentare istorică miniatura| Monede internaționale istorice. Din stânga sus: aur cristalin, un daric persan din secolul al V-lea î.Hr., un englezesc din secolul al VIII-lea și un real spaniol din secolul al XVIII-lea. De-a lungul istoriei, au fost folosite în scop comercial metale prețioase precum aurul și argintul, uneori sub formă de lingouri, dar și monede ale diferiților emitenți, în general în regate și imperii, în timpurile străvechi. Cele mai vechi înregistrări despre utilizarea metalelor prețioase înainte de apariția sistemului monetar sunt din Mesopotamia și Egipt, datând din mileniul al III-lea î.Hr. Banii din acele vremuri au luat mai multe forme, în afară de lingouri; de exemplu, bucăți din bronz, în formă de cazma, care s-au popularizat în dinastia Zhou din China la sfârșitul secolului al VII-lea î.Hr. În acea perioadă, diferite forme de bani au fost create și în Lidia din Asia Mică, răspândindu-se și în orașele grecești din apropiere și mai târziu în alte locuri.
În anumite cazuri, sistemul monetar era impus de conducătorii regionali. De exemplu, oamenii de știință au sugerat la un moment dat că regele roman Servius Tullius a creat un sistem monetar primitiv în istoria timpurie a Romei. Tullius a domnit în secolul al VI-lea î.Hr., cu câteva secole înainte să se presupună că Roma a dezvoltat un sistem monetar formal.
Ca și în cazul lingourilor, se presupune că utilizarea monedelor a fost apanajul elitei. Dar în jurul secolului al IV-lea î.Hr., monedele erau folosite la scară largă în orașele grecești. Autoritățile orașului-stat au încurajat folosirea monedelor, asigurându-se că acestea își păstrează valorile, indiferent de fluctuațiile disponibilității metalelor de bază sau prețioase din care erau fabricate. Din Grecia, utilizarea monedelor s-a răspândit lent spre vest în toată Europa și spre est până în India. Monedele au fost folosite în India din anul 400 î.Hr.; inițial au jucat un rol important mai mult în religie decât în comerț, dar până în secolul al II-lea, acestea deveniseră esențiale pentru tranzacțiile comerciale. Sistemul monetar dezvoltat în India a avut atât de mult succes încât s-a răspândit prin anumite părți ale Asiei până în Evul Mediu.
Pe măsură ce o varietate de monede au devenit comune într-o regiune, acestea au fost schimbate de zarafi, predecesorii pieței valutare de astăzi, așa cum se menționează în povestea biblică a lui Isus și al zafarilor. În Veneția și în celelalte orașe-state italiene din Evul Mediu, zarafii trebuia adesea să se chinuie să efectueze calcule ce implicau șase sau mai multe valute. Acest lucru l-a făcut pe Fibonacci să scrie „Liber Abaci”, carte care a popularizat utilizarea numerelor indo-arabe, ceea ce a înlocuit cifrele romane mai dificil de folosit pe atunci de către comercianții occidentali.
În momentul în care o națiune sau un imperiu atinge hegemonia regională, moneda reprezintă o temelie pentru comerțul internațional și prin urmare, pentru un sistem monetar de facto. În Occident (Europa) și Orientul Mijlociu, o astfel de monedă a fost daricul persan. Acesta a fost urmat de moneda Imperiului Roman, cum ar fi denarul, apoi dinarul de aur al Imperiului Otoman, iar mai târziu, din secolul al XVI-lea până în secolul al XX-lea, în timpul Epocii Imperialismului, de moneda puterilor coloniale europene: dolarul spaniol, guldenul olandez, francul și lira sterlină; uneori, o monedă a fost preeminentă, alteori niciuna nu a dominat. Odată cu creșterea puterii americane, dolarul a devenit baza sistemului monetar internațional, oficializat în acordul de la Bretton Woods care a stabilit ordinea monetară de după Al Doilea Război Mondial, cu rate de schimb fixe ale altor valute la dolar și convertibilitatea dolarului în aur. Sistemul Bretton Woods s-a prăbușit, culminând cu șocul Nixon din 1971, punând capăt convertibilității; dar dolarul a rămas baza de facto a sistemului monetar mondial, deși nu mai este de jure , cu diverse monede europene, iar yenul japonez fiind, de asemenea, proeminent pe piețele valutare. De la crearea monedei euro, aceasta a devenit folosită și ca monedă de rezervă și mijloc de tranzacții, deși dolarul a rămas cea mai importantă monedă.
O monedă dominantă poate fi folosită direct sau indirect de către alte națiuni: de exemplu, regii englezi au bătut mancusurile de aur, probabil pentru a funcționa ca dinari și pentru a-i schimba cu Spania islamică; puterile coloniale băteau uneori monede care semănau cu cele folosite deja pe un teritoriu îndepărtat; iar mai recent, un număr de națiuni au folosit dolarul ca monedă locală, un obicei numit dolarizare.
Până în secolul al XIX-lea, sistemul monetar global a fost vag legat de Europa, America, India și China (printre altele) având economii în mare măsură separate și, prin urmare, sistemele monetare erau de tip regional. Colonizarea europeană a Americii, începând cu Imperiul Spaniol, a condus la integrarea economiei și sistemelor monetare americane și europene, iar colonizarea europeană a Asiei a dus la dominanța monedelor europene, în special a lirei în secolul al XIX-lea, urmată de dolar în secolul al XX-lea. Unii, precum Michael Hudson, prevăd declinul unei baze unice pentru sistemul monetar global și apariția în locul blocurilor comerciale; el citează ca exemplu apariția monedei Euro. A se vedea, de asemenea, Sistemele financiare globale, abordarea sistemelor mondiale și polaritatea în relațiile internaționale. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea a apărut un sistem monetar cu o participare globală aproape universală, bazat pe standardul aurului.
Istoria ordinelor monetare globale moderne În opinia lui J. Lawrence Broz și Jeffry A. Frieden, sustenabilitatea cooperării monetare internaționale a avut tendința de a fi afectată de următori factori:
Un interes comun pentru stabilitatea valutară Legături cu alte probleme importante Prezența instituțiilor care oficializează cooperarea monetară internațională Numărul de state implicate, în special dacă unul sau câteva din cele conducătoare sunt dispuse să preia conducerea în gestionarea afacerilor monetare internaționale Factori ce țin de macroeconomie (în timpul recesiunilor economice, statele sunt stimulate să abandoneze cooperarea monetară internațională)
Ordinul financiar dinaintea Primului Război Mondial: 1816–1919 Din anul 1816 până la declanșarea Primului Război Mondial în anul 1914, lumea a beneficiat de o ordine financiară bine organizată, cunoscută uneori drept „prima epocă a globalizării”. Uneori denumită și epoca de aur a capitalismului în sursele mai vechi, dar și prima epocă de aur a capitalismului în surse mai noi care recunosc faptul că epoca de aur a durat aproximativ între 1951–73. Uni economiști, printre care și datează prima epocă a globalizării ca începând odată cu anii 1860 când au fost așezate primele cabluri transatlantice între Marea Britanie și SUA. Au existat uniuni monetare care au permis țărilor membre să accepte reciproc monedele ca mijloc legal de plată. Spre exemplu, Uniunea Monetară Latină (Belgia, Italia, Elveția, Franța) și Uniunea Monetară Scandinavă (Danemarca, Norvegia și Suedia) făceau parte din astfel de uniuni. În absența apartenenței comune la o uniune, tranzacțiile erau facilitate de participarea pe scară largă la standardul aur, atât a națiunilor independente, cât și a coloniilor acestora. Marea Britanie era la acea vreme cea mai importantă putere financiară, imperială și industrială a lumii, conducând o mare parte din aceasta și exportând mai mult capital, din punct de vedere procentual, din venitul ei național, decât orice altă națiune creditoare de atunci.
În timp ce controalele de capital de tipul sistemului Bretton Woods nu erau în vigoare, fluxurile de capital care produceau pagube erau mult mai puțin întâlnite decât ar fi trebuit să fie după anul 1971. De fapt, exporturile de capital ale Marii Britanii au dus la un echilibru la nivel global, întrucât acestea tindeau să fie anticiclice. Acestea au crescut atunci când economia Marii Britanii a intrat în recesiune, compensând astfel alte state pentru veniturile pierdute din exportul de bunuri. În consecință, această epocă a cunoscut în mare parte o creștere constantă din punct de vedere economic și un nivel relativ scăzut de crize financiare. Spre deosebire de sistemul Bretton Woods, ordinea financiară de dinainte de Primul Război Mondial nu a fost creată în urma unei decizii luate în cadrul unei conferințe de nivel înalt, ci mai degrabă a evoluat organic în urma unei serii de etape discrete. Epoca de Aur, o etapă de dezvoltare deosebit de rapidă în America de Nord, se încadrează în această perioadă.
Între războaiele mondiale: 1919–1939 stanga|miniatura| Această epocă a cunoscut perioade de greutăți economice la nivel mondial. Imaginea este reprezentarea Mamei Migrante a lui Dorothea Lange, a culegătorilor de mazăre săraci din California, realizată în martie 1936. Anii dintre războaiele mondiale au fost descriși ca o perioadă de „deglobalizare”, întrucât atât comerțul internațional, cât și fluxurile de capital au scăzut în comparație cu perioada de dinaintea Primului Război Mondial. În timpul Primului Război Mondial, țările abandonaseră standardul aur. Cu excepția Statelor Unite, acestea au revenit mai târziu la acesta, însă pentru scurt timp. Până la începutul anilor 1930, ordinul principal era în esență un sistem fragmentat de cursuri de schimb flotant. În această epocă, experiența Marii Britanii și a altor state a fost că standardul de aur se opunea necesității de a-și păstra autonomia politicii interne. Pentru a-și proteja rezervele de aur, țările erau uneori nevoite să majoreze ratele dobânzilor și, în general, să urmeze o politică deflaționistă. O strategie de acest tip ar fi necesară cel mai mult în cadrul unei recesiuni, exact atunci când liderii ar fi preferat să scadă ratele pentru a încuraja creșterea. Economistul Nicholas Davenport susținuse chiar, că dorința Marii Britanii de a reveni la standardul aur „s-a manifestat printr-o dorință sadică a bancherilor de a provoca durere clasei muncitoare britanice”.