Eric Heinze () un profesor universitar de drept și științe umaniste la Facultatea de Drept „Queen Mary” a Universității din Londra. A adus contribuții în domeniile filosofiei juridice, teoriei justiției, jurisprudenței și drepturilor omului. De asemenea, a contribuit la mișcarea de drept și literatură .
Teoria socială și juridică În lucrarea Coming Clean: The Rise of Critical Theory and the Future of the Left, Eric Heinze susține că progresiștii politici au insistat asupra înțelegerii critice a istoriei occidentale, dar nu au aplicat aceleași metode critice și istoriilor politicii de stânga în sine. Într-un interviu la National Public Radio, Heinze a susținut că scopul său nu era să „definească” stânga, ci să identifice „curentele dominante” care au condus politica și activismul de stânga. În The New York Post, el a scris că mișcările de stânga trebuie să schimbe ceea ce este adesea denumită „politica memoriei”. Un editorialist din Irish Times a întrebat dacă Heinze ar putea fi acuzat de „Whataboutery”, subliniind atrocitățile stângii pentru a distrage atenția de la cei de dreapta. Potrivit unei recenzii din ziarul danez Berlingske, Heinze nu susține că „progresiștii ar trebui să înceteze să facă teorie critică sau să abolească politicile de diversitate, teoria queer sau feminismul”, ci că au nevoie de o nouă modalitate de a aborda aceste politici.
În lucrarea sa The Concept of Injustice, Heinze examinează ceea ce el numește stilul „clasic” al teoriei justiției, de la Platon la Rawls. Teoreticienii clasici ai justiției, susține Heinze, se îndepărtează de noțiunile de „ nedreptate” pornind de la presupunerea aparent evidentă că „dreptatea” și „nedreptatea” sunt opuse logice. Pentru Heinze, „nedreptatea”, în limbile occidentale antice și moderne, este o pură întâmplare etimologică. „Dreptatea” și „nedreptatea” apar ca opuse în contexte convenționale, deja predefinite, în care anumite norme sunt asumate necritic. În afara unor astfel de presupuneri, însă, relația dintre cei doi termeni devine mult mai complexă.
Pentru a depăși această eroare recurentă, Heinze propune o noțiune de teorie a justiției „postclasică”, folosind texte literare ca exemple. Acest proiect continuă publicațiile anterioare ale lui Heinze în jurnalul Law & Literature. Într-un articol din revista , cercetătoarea feministă Adrian Howe examinează modul în care Heinze a inovat în cadrul teoriei critice pentru a oferi interpretări alternative ale lui William Shakespeare. Citând exemplul „Comedia erorilor”, Howe explică cum, până în secolul al XX-lea, cercetătorii au crezut adesea că Shakespeare nu ar fi căutat să transmită o critică socio-juridică serioasă într-o piesă aparent frivolă. Heinze, potrivit lui Howe, descoperă o „gamă de dualisme socio-juridice; stăpân-servitor, soț-soție, nativ-străin, părinte-copil, monarh-parlament, cumpărător-vânzător. Comedia, susține [Heinze], folosește conceptele de «comedie» și «eroare» pentru a reflecta relațiile socio-juridice problematice care se bazează pe modele tradiționale, dar în schimbare, de dominație și subordonare socio-juridică.” Howe adaugă că, conform interpretării lui Heinze, „punctul de vedere al bărbatului privilegiat este cel contestat în piesă”. În „The Concept of Injustice”, Heinze amplifică aceste teme. El analizează teoriile clasice ale dreptății, de la Platon la Rawls, contestând presupunerile lor privind o opoziție aparent logică între conceptele de „dreptate” și „nedreptate”.
Libertatea de exprimare În domeniul drepturilor omului, Heinze a contestat frecvent restricțiile vest-europene privind libertatea de exprimare, așa cum sunt acestea concretizate în așa-numitele interdicții ale „discursului instigator la ură”. Heinze susține că o democrație modernă are modalități mai eficiente și mai legitime de combatere a intoleranței sociale, fără a fi nevoie să restricționeze exprimarea în sfera publică. Potrivit expertului în libertatea de exprimare Eric Barendt, Heinze identifică alte probleme de coerență în cadrul interdicțiilor discursului instigator la ură. Barendt scrie că interdicțiile, conform criticii lui Heinze, „sunt adesea justificate ca fiind necesare pentru a preveni discriminarea împotriva grupurilor rasiale sau de altă natură vizate. Dar, de fapt, ele însele discriminează între grupurile protejate de legile privind discursul instigator la ură (grupuri rasiale, etnice, religioase și homosexuali) și cele lăsate neprotejate (alte grupuri culturale, persoanele cu dizabilități fizice și mintale, transsexualii)”.
În cartea sa Hate Speech and Demogratic Citizenship, Heinze analizează dezbaterile în curs despre legalitatea discursului periculos, provocator sau ofensator. El recunoaște că unele democrații pot fi suficient de instabile pentru a necesita interdicții, dar una care a depășit un prag clar pentru a deveni ceea ce Heinze numește o „democrație de lungă durată, stabilă și prosperă” (DLSP) poate restricționa în mod legitim exprimarea în cadrul discursului public doar pe motive „selective din punct de vedere”, în baza unor criterii independente de „stare de excepție” care constituie o urgență de securitate națională.
Heinze recunoaște că discursul instigator la ură a dus la violență în Rwanda, Republica de la Weimar, Iugoslavia imediat de după Războiul Rece și alte democrații mai slabe. Niciuna dintre acestea, notează Heinze, nu a fost DLSP (‘longstanding, stable and prosperous democracy’). Democrațiile în toată regula, prin contrast, au modalități mai legitime și mai eficiente de combatere a violenței și discriminării fără a fi nevoite să pedepsească persoanele care au opinii provocatoare. „Esențial pentru modelul DLSP”, potrivit lui Lesley Abdela, „se poate demonstra că statele democratice occidentale au adoptat poziții morale și simbolice - nu întotdeauna perfecte sau fără contradicții - dar cu siguranță în moduri mai mult decât periferice, superficiale. Măsurile care includ legile privind nediscriminarea, învățământul primar pluralist (și interdicțiile privind urmărirea individuală, hărțuirea sau «cuvintele de luptă») transmit mesajele morale și simbolice ale statului împotriva intoleranței sau violenței.”
În lucrarea The Most Human Right: Why Free Speech is Everything, Heinze susține că drepturile omului recunoscute la nivel internațional s-au prăbușit parțial din cauza eșecurilor instituționale de a distinge între drepturile omului și bunurile umane. Heinze susține că multe tradiții de-a lungul istoriei au recunoscut bunurile umane esențiale, așa că, dacă drepturile omului vor să joace un rol distinct, acestea trebuie să facă ceva mai mult decât să reitereze bunurile umane. Examinând conceptul de drept, Heinze susține că numai prin libertatea de exprimare pot bunurile umane deveni obiecte ale drepturilor omului, ceea ce implică concluzia suplimentară că, în afara democrației, conceptul de drepturi ale omului nu are sens - și pur și simplu se prăbușește, în cel mai bun caz, într-un concept de bunuri umane.
Scriind în seria sa periodică „Unthinkable Series” din Irish Times, editorialistul Joe Humphreys rezumă argumentul lui Heinze astfel: „Dacă nu există un mediu suficient de democratic, atunci lucrul pe care îl căutați ca «drept» este doar un «bun», ceva dezirabil pe care un guvern îl poate sau nu oferi.” Recenzând cartea pentru site-ul suedez Dixicon, expertul internațional în drepturile omului Hans Ingvar Roth adaugă: „nu este o coincidență faptul că mulți lideri autoritari de-a lungul istoriei s-au concentrat întotdeauna mai întâi pe acest drept înainte de a începe să-i amenințe și pe ceilalți.”
Sexualitate Heinze a scris și despre probleme legate de sexualitate și drepturile omului. James M. Donovan rezumă unele dintre criticile lui Heinze la adresa organizațiilor internaționale. Donovan observă că, în opinia lui Heinze, „eșecul de a include orientarea sexuală în agenda Națiunilor Unite privind drepturile omului, până la sfârșitul secolului al XX-lea, a dus nu doar la excluderea orientării sexuale, ci și la o mistificare suplimentară a acesteia, care, la rândul său, a fost folosită pentru a justifica excluderea sa continuă”. Pentru Jennifer Wilson, punctul de vedere al lui Heinze explică în special „excluderea persoanelor transgender din legile antidiscriminare”. Istoricul norvegian al religiilor susține că, potrivit lui Heinze, absența oricărei referințe specifice la orientarea sau identitatea sexuală în instrumentele internaționale anterioare privind drepturile omului „nu înseamnă că drepturile fundamentale [ale minorităților sexuale] sunt excluse de la protecția acestor convenții”. Simon Obendorf susține că „drepturile homosexualilor sunt într-adevăr demne de protecție în dreptul internațional”, dar pune la îndoială „apelurile lui Eric Heinze pentru un instrument bazat pe tratat care să codifice și să aplice principiile nediscriminării pe baza orientării sexuale în dreptul internațional”. Obendorf contestă conceptul de „minorități sexuale” pe care Heinze, în cartea sa Sexual Orientation: A Human Right, îl definește ca fiind „persoane a căror orientare sexuală derogă de la o normă heterosexuală dominantă”. Susan Sterett atrage o atenție sporită asupra perspectivei lui Heinze asupra identităților și orientărilor sexuale fluide și contingente. Heinze, potrivit lui Sterett, „cartografiază discursul orientării sexuale pe forme postmoderniste de cunoaștere, care subliniază fragmentarea subiectului juridic”. Conway Blake și Philip Dayle explorează în continuare punctul de vedere al lui Heinze conform „căr[uia] minoritățile sexuale au devenit pioni în ceea ce [Heinze] numește «jocul sensibilității» internațional. Blake și Dayle continuă:
În acest joc, regimurile postcoloniale își consolidează autoritatea internă prin promovarea unor campanii naționaliste bazate pe idei despre sexualitate, care descriu orientările sexuale minoritare ca manifestări ale decadenței occidentale. Se spune că rezistența la orice program de toleranță față de homosexualitate este înrădăcinată în tradiții „antice” și „indigene”. Heinze observă, de asemenea, tendința statelor occidentale de a demonstra cu nerăbdare că nu impun o agendă „de lumea întâi” societăților „tradiționale”. Drept urmare, a existat o abținere autocenzurătoare din a provoca statele sudice, ca un fel de respect față de credințele culturale indigene. Pe scurt, Heinze se plânge că multe state occidentale au fost dispuse să tolereze relativitatea drepturilor omului în contextul sexualității.
Politica drepturilor internaționale ale omului Criticile lui Heinze la adresa dreptului și instituțiilor internaționale au depășit și problemele specifice ale libertății de exprimare și sexualității. În alte scrieri, el examinează modul în care organizațiile interguvernamentale și neguvernamentale devin politizate, eșuând astfel să respecte propriile mandate declarate. Potrivit Rosei Freedman, Heinze explică modul în care statele membre ale Consiliului pentru Drepturile Omului din cadrul Națiunilor Unite, precum și organizația predecesoare acesteia, Comisia pentru Drepturile Omului din cadrul Organizației Națiunilor Unite, au folosit votul în bloc pentru a asigura o „alungare” sistemică și fermă a atenției de la cele mai grave situații legate de drepturile omului.
Spre deosebire de autorii care susțin compromisul politic și abordările fragmentare, Heinze susține că criteriul aplicării universal-echitabile a normelor și standardelor este în mod necesar inerent oricărui concept de drepturi ale omului. El avertizează în continuare că, în măsura în care drepturile omului sunt concepute să se aplice universal tuturor statelor, indiferent de sistemul politic, ele, prin definiție, nu satisfac niciodată pe deplin cerințele unui stat democratic.