Eurasianismul ( ) este o mișcare socio-politică apărută în secolul 20 în Imperiul Rus, care atestă că Rusia nu aparține nici civilizației „europene”, nici civilizației „asiatice”, dar în schimb aparține conceptului geopolitic de Euroasia și „lumii ruse”, formând o civilizație rusească de sine stătătoare. Ideologia este una geopolitică, similar cu atlantismul and golfismul.
Primii euroasianiști au fost în mare parte émigrés, pacifiști, iar viziunea lor despre viitor au inclus romantismul și utopismul. Țelul euroasianiștilor a fost unificarea principalelor biserici creștine sub conducerea Bisericii Ortodoxe Ruse. Un concept cheie al euroasianismului a fost respingerea naționalismului etnic rusesc, care dorea construirea unui stat panslavic. Euroasianiștii s-au opus vehement fragmentării teritoriale a Imperiului Rus rezultată în urma Revoluției Bolșevice și războiului civil ce a urmat (1917–1923). Au folosit teoriile geoistorice proprii pentru a insista asupra necesității unei reconstrucții geopolitice a statului rus ca o mare putere unită și euroasiatică. Spre deosebire de mulți ruși albi, euroasianiștii au respins tentativele de restaurare a monarhiei țariste.Marlène Laruelle (2008) Russian Eurasianism: An Ideology of Empire. Woodrow Wilson Center Press
Pentru a se întoarce în patria lor, emigranții euroasianiști au devenit sprijinitori ai Revoluției Bolșevice, dar nu au declarat obiectivul de construire a unui stat comunist. Mulți au văzut Uniunea Sovietică ca o piatră de temelie în drumul creării unei noi identități naționale care ar putea reflecta situația geopolitică a Rusiei. Sprijinul euroasianiștilor pentru Uniunea Sovietică a început în anii 1920 în timpul epocii staliniste, care a fost martora apariției unui distinct naționalism socialist prin aplicarea de către PCUS a politicii „socialismului într-o singură țară”. În ciuda acestui fapt, toate activitățile eurasianiste organizate din Uniunea Sovietică au fost încheiate în timpul Marii Epurări a lui Iosif Stalin (1936–1940). După Al Doilea Război Mondial, eforturile lui Stalin de a împuternici un Bloc Estic de state comuniste opuse lumii capitaliste occidentale au fost considerate de restul euroasianiștilor ca fiind compatibile cu propria lor ideologie.
Eurasianismul a cunoscut o renaștere după prăbușirea Uniunii Sovietice în anii 1990 și a fost oglindit de turanism în națiunile turcice. Acest nou eurasianism a fost descris ca un fel de neoimperialism rusesc. Eurasianiștii moderni s-au unit în jurul a trei curente ideologice proeminente: mișcarea eurasianistă neofascistă a lui Aleksandr Dughin; eurasianismul comunist al lui Ghenadi Ziuganov; și un eurasianism consacrat de stat care promovează interesele geopolitice rusești. Eurasianismul a fost oficial aprobat în Conceptul de politică externă al Rusiei din 2023, aprobat de Vladimir Putin, care a definit Rusia ca un stat civilizațional „eurasiatic și euro-pacific” strâns aliniat cu China, lumea musulmană și alte țări din Sudul global, căutând să înlocuiască hegemonia occidentală cu un „Mare Parteneriat Eurasiatic”.
Începutul secolului 20
Origini Originile euroasianismului se găsesc în secolul al 19-lea, când Imperiul Rus a fost implicat constant în războaie cu puterile europene de la vest de patrie. Mulți filosofi, intelectuali și strategiști au fost alienați de Europa și au simțit europenizarea ca pe o amenințarea la adresa identității naționale ruse. Poetul rus Feodor Dostoievski a spus în 1881: „În Europa suntem tătari, dar în Asia suntem prea europeni.” Ca urmare a evenimentelor precum Războiul Crimeei și Tratatul de la Berlin din 1878, în mare descris ca pe o umilință națională în Rusia, o nouă garnitură de elite monarhiste care au pledat pentru expansiunea în est a apărut și a fost cunoscută ca vostochniki (orientalizatorii). Mulți dintre vostochniki au început să evidențieze „asiacititatea” lor pentru a apăra Imperiul Rus de ceea ce vedeau ca „colonizare intelectuală” de către culturile romano-germanice din occident. Vostochniki țariști precum filosoful Konstantin Leontiev s-au identificat ca „turanian” nu ca slav, semnalizând o schimbare culturală generală către euroasianism. Chiar și intelectuali panslaviști au început să-și declare predispoziția de aderență la Asia față de Europa, la islam și budism față de romano-catolicism, și aderența la popoarele turcice față de cele latine. În orice caz, terminologia lansată de vostochniki a rămas în mare ambiguă, ideile acestora neatingând un caracter ideologic structural, și a servit în cadrul intereselor imperiale rusești. Ideile vostochnikilor monarhiști avea să devină, totuși, precursorul mișcării eurasianiste care a apărut în urma Revoluției Bolșevice și a pledat pentru formarea unui stat național. Apariție Euroasianismul este o mișcare politică cu origini în comunitatea din diaspora rusă din anii 1920 care a fugit din Rusia ca urmare a Revoluției Bolșevice, Războiului Civil Rus și a asistat la tensiunile socio-politice ale perioadei interbelice. Mișcarea a susținut că civilizația rusă nu aparține categoriilor „europene” sau „asiatice” și constituie un „al treilea continent” separat în cadrul Lumii Vechi. Ca antimonarhiști și susținători ai unei republici autoritare, eurasianiștii au lăudat multe aspecte ale Revoluției din Octombrie și au portretizat mișcarea bolșevică ca o reacție necesară la modernizarea rapidă a societății ruse. Eurasianismul se baza pe o combinație de „tiermondism”, rezistență la occidentalizare, susținerea a ceea ce considera a fi „superioritatea culturală” a Orientului asupra lumii occidentale și definea Eurasia în termeni geografici, împărtășiți de popoarele de origine ruso-turcă.
Politica lui Stalin de „socialism într-o singură țară” a servit drept justificare a Uniunii Sovietice în ochii multor activiști eurasieni. Acești eurasianiști au criticat activitățile anti-bolșevice ale unor organizații precum ROVS, crezând că energiile comunității emigranților ar fi mai bine concentrate pe pregătirea pentru acest proces de evoluție sperat. La rândul lor, adversarii lor din rândul emigranților au susținut că eurasianiștii cereau un compromis și chiar sprijinul regimului sovietic, justificând în același timp politicile sale nemiloase (cum ar fi persecutarea Bisericii Ortodoxe Ruse și demolarea bisericilor) ca fiind simple „probleme tranzitorii” care erau rezultate inevitabile ale procesului revoluționar. O facțiune eurasianistă comunistă condusă de Piotr Suvcinski a câștigat teren în anii 1920, care a început să-i denunțe pe criticii antisovietici drept „burghezi”.
Liderii cheie ai eurasianiștilor au fost Prințul Nikolai Trubețkoi, Piotr Savițki, Piotr Suvcinzi, D.S. Mirski, Konstantin Ciheidze, Piotr Arapov, Lev Karsavin și Serghei Efron. Filosoful Georges Florovsky a fost inițial un susținător, dar s-a retras din organizație susținând că aceasta „ridică întrebările corecte”, dar „pune răspunsuri greșite”. Nikolai Berdiaev a scris că este posibil să fi influențat acceptarea de către eurasianiști a Revoluției Bolșevice ca fapt, dar a remarcat că o serie de principii eurasianiste cheie îi erau complet străine și ostile: nu iubeau libertatea așa cum o iubea el, erau etatiști, erau ostili culturii occidentale într-un mod în care Berdiaev nu era și acceptau ortodoxia într-un mod superficial.Berdyaev, Samopoznanie. Web: http://yakov.works/library/02_b/berdyaev/1940_39_10.htm
În octombrie 1925, la Praga a avut loc un congres cu intenția de a crea un seminar. Unul dintre participanți a fost Vladimir Nicolaevici Ilin (1890-1974), filosof, teolog și compozitor din Kiev, fără legătură cu Ivan A. Ilin, care a fost prezentat în literatura de specialitate de diverși autori ca aparținând grupului.
Mai mulți membri ai eurasianiștilor au fost afectați de operațiunea provocatoare sovietică TREST, care organizase o întâlnire falsă a eurasianiștilor în Rusia, la care a participat liderul eurasianist P.N. Savițki în 1926 (o serie anterioară de călătorii fusese efectuată și cu doi ani mai devreme de membrul eurasianist P. Arapov). Descoperirea faptului că TREST era o provocare sovietică a provocat o lovitură serioasă moralului eurasianiștilor și le-a discreditat imaginea publică.
La sfârșitul anilor 1920, eurasianiștii s-au polarizat și s-au divizat în două grupuri, eurasianiștii de stânga, care deveneau din ce în ce mai pro-sovietici și pro-comuniști, și eurasianiștii clasici de dreapta, care au rămas ferm anticomuniști și antisovietici. După apariția „eurasianismului de stânga” la Paris, unde unii dintre liderii mișcării au devenit pro-sovietici, Trubetzkoy, care era un anticomunist convins, i-a criticat aspru și în cele din urmă s-a rupt de mișcarea eurasianistă. Eurasianiștii s-au desprins rapid din comunitatea emigranților ruși.[ Până în 1929, eurasianiștii încetaseră să-și publice periodicele. Mai multe organizații similare ca spirit cu eurasianiștii au apărut în comunitatea emigranților cam în aceeași perioadă, cum ar fi pro-monarhiștii Mladorossi și Smenovehovtsi.
La mijlocul anilor 1930, reprezentanții mișcării eurasianiste care se stabiliseră în Uniunea Sovietică au fost reprimați în timpul epurărilor staliniste, iar emigranții eurasianiști s-au împrăștiat în mare parte în Europa. Până în 1938, toate mișcările eurasianiste organizate încetaseră să mai existe.
Primii susținători ai temelor eurasianiste din Occident au susținut că controlul asupra zonei centrale a Eurasiei era cheia dominației geopolitice. p. 80 Aceasta l-a influențat pe Oswald Spengler, precum și pe diverși extremiști de extremă dreapta. Printre aceștia s-au numărat naționalistul alb american și neonazist Francis Parker Yockey, colaboratorul belgian al naziștilor Jean-François Thiriart și național-bolșevicii germani din perioada interbelică.
Rusia Mare
Conceptul politico-cultural susținut de unii în Rusia este uneori numit „Rusia Mare” și este descris ca o aspirație politică a naționaliștilor panruși și a iredentiștilor de a recuceri teritoriile celorlalte republici ale fostei Uniuni Sovietice, teritorii ale fostului Imperiu Rus, Republica Democrată Afganistan și de a le uni într-un singur stat rus. Alexander Rutskoy, vicepreședintele Rusiei din 1991 până în 1993, a afirmat revendicări iredentiste asupra Narvei din Estonia, Crimeii din Ucraina și Ust-Kamenogorsk din Kazahstan, printre alte teritorii.
Înainte de izbucnirea războiului dintre Rusia și Georgia în 2008, teoreticianul politic rus Aleksandr Dughin a vizitat Osetia de Sud și a prezis: „Trupele noastre vor ocupa capitala Georgiei, Tbilisi, întreaga țară și poate chiar Ucraina și Peninsula Crimeea, care oricum face parte din punct de vedere istoric din Rusia”."Road to War in Georgia: The Chronicle of a Caucasian Tragedy", Spiegel, 25 August 2008. Fostul președinte al Osetiei de Sud, Eduard Kokoiti, este eurasianist și susține că Osetia de Sud nu a părăsit niciodată Imperiul Rus și ar trebui să facă parte din Rusia.Neo-Eurasianist Aleksandr Dugin on the Russia-Georgia Conflict, CACI Analyst, 3 September 2008.
În martie 2022, jurnalistul american Michael Hirsh a scris că președintele rus Vladimir Putin este un naționalist rus mesianic și un eurasianist „a cărui invocare constantă a istoriei care se întinde până la Rusia Kieveană, oricât de înșelătoare, este cea mai bună explicație pentru opinia sa că Ucraina trebuie să facă parte din sfera de influență a Rusiei”.
Euroasianismul ca ideologie politică