miniatura|Simbolul antic Uroborus, un dragon care se consumă continuu pe sine, denotă autoreferința. Autoreferința este un concept care implică referirea la sine sau la propriile atribute, caracteristici sau acțiuni. Poate apărea în limbaj, logică, matematică, filosofie și alte domenii.

În limbajele naturale sau formale, autoreferința apare atunci când o propoziție, o idee sau o formulă se referă la ea însăși. Referința poate fi exprimată fie direct printr-o propoziție sau o formulă intermediară fie prin intermediul unei codificări.

În filosofie, autoreferința se referă și la capacitatea unui subiect de a vorbi despre sine sau de a se referi la sine, adică de a avea genul de gândire exprimat de pronumele „eu” la persoana întâi la nominativ singular în limba română.

Autoreferința este studiată și are aplicații în matematică, filosofie, programare, cibernetică de ordinul doi și lingvistică, precum și în umor. Afirmațiile autoreferențiale sunt uneori paradoxale și pot fi uneori considerate recursive.

În logică, matematică și informatică În filosofia clasică, paradoxurile au fost create prin concepte autoreferențiale, cum ar fi paradoxul omnipotenței, care constă în a întreba dacă este posibil ca o ființă să existe atât de puternică încât să poată crea o piatră pe care să nu o poată ridica. Paradoxul lui Epimenide, „Toți cretanii sunt mincinoși”, rostit de un cretan grec antic, a fost una dintre primele versiuni înregistrate. Filosofia contemporană folosește uneori aceeași tehnică pentru a demonstra că un presupus concept este lipsit de sens sau prost definit.

În matematică și teoria calculabilității, autoreferința (cunoscută și sub numele de impredicativitate) este conceptul cheie în demonstrarea limitelor multor sisteme. Teorema lui Gödel o folosește pentru a arăta că niciun sistem formal consistent de matematică nu poate conține vreodată toate adevărurile matematice posibile, deoarece nu poate demonstra unele adevăruri despre propria structură. Echivalentul problemei opririi, în teoria computației, arată că există întotdeauna o sarcină pe care un computer nu o poate îndeplini, și anume raționamentul despre sine. Aceste demonstrații se referă la o lungă tradiție de paradoxuri matematice, cum ar fi paradoxul lui Russell și paradoxul lui Berry, și, în cele din urmă, la paradoxurile filosofice clasice.

În teoria jocurilor, pot apărea comportamente nedefinite în care doi jucători trebuie să modeleze reciproc stările mentale și comportamentele, ceea ce duce la un regres infinit.

În programarea pe calculator, autoreferința apare în reflecție, conceptul în care un program își poate citi sau modifica propriile instrucțiuni ca pe orice alte date. Numeroase limbaje de programare acceptă într-o oarecare măsură reflecția, cu grade diferite de expresivitate. În plus, autoreferința este observată în recursivitate (legată de relația de recurență matematică) în programarea funcțională, unde o structură de cod se apelează pe ea însăși în timpul calculului. „Îmblânzirea” autoreferențierii din concepte potențial paradoxale în recursiuni eficiente a fost unul dintre marile succese ale informaticii și este acum utilizată în mod curent, de exemplu, în scrierea compilatoarelor folosind „meta-limbajul” ML. Utilizarea unui compilator pentru a se compila singur este cunoscută sub numele de bootstrapping. Codul automodificabil este posibil de scris (programe care funcționează pe ele însele), atât cu asamblator, cât și cu limbaje funcționale precum Lisp, dar este în general descurajată în programarea din lumea reală. Hardware-ul de calcul utilizează fundamental autoreferința în bistabile, unitățile de bază ale memoriei digitale, care convertesc autorelațiile logice potențial paradoxale în memorie prin extinderea termenilor lor în timp. Gândirea în termeni de autoreferențialitate este o parte omniprezentă a culturii programatorilor, multe programe și acronime fiind denumite autoreferențial ca o formă de umor, cum ar fi GNU („GNU nu este Unix”) și PINE („Pine nu este Elm”). GNU Hurd este numit după o pereche de acronime care se autoreferențiază reciproc.

Formula autoreferențială a lui Tupper este o curiozitate matematică care trasează o imagine a propriei formule.

În artă miniatura|Război de țesut cu băiatul deasupra pentru a controla hamurile, țesut ca un model repetitiv într-o bucată de mătase japoneză de la începutul anilor 1800. Mătasea ilustrează mijloacele prin care a fost produsă. alt=graffiti art on a wall stating "SORRY ABOUT YOUR WALL"|miniatura|O operă de graffiti autoreferențială care își cere scuze pentru propria existență miniatura|Graffiti autoreferențial. Pictorul desenat pe un perete își șterge propriile graffiti-uri și poate fi șters la rândul său de următorul curățător de fațade. Autoreferința apare în literatură și film atunci când un autor se referă la propria operă în contextul operei în sine. Exemplele includ Don Quijote de Miguel de Cervantes, Visul unei nopți de vară, Furtuna și A douăsprezecea noapte de Shakespeare, Jacques le fataliste et son maître de Denis Diderot, Dacă într-o noapte de iarnă un călător de Italo Calvino, numeroase povestiri de Nikolai Gogol, Pierdut în casa distracțiilor de John Barth, Șase personaje în căutarea unui autor de Luigi Pirandello, 8½ de Federico Fellini și Camera în formă de L de Bryan Forbes . Scriitorul de ficțiune speculativă Samuel R. Delany folosește acest lucru în romanele sale Nova și Dhalgren . În primul, Katin (un romancier spațial) este precaut în legătură cu un blestem de lungă durată prin care un romancier moare înainte de a termina orice operă. Nova se termină la mijlocul propoziției, dând astfel credibilitate blestemului și conștientizării faptului că romancierul este autorul povestirii; În mod similar, în Dhalgren, Delany are un protagonist numit pur și simplu Copilul (sau Kidd, în unele secțiuni), a cărui viață și muncă sunt imagini în oglindă ale lor și ale romanului în sine. În filmul parodic SF Spaceballs, regizorul Mel Brooks include o scenă în care personajele malefice vizionează o copie VHS a propriei povești, care le arată cum se „privesc pe sine”, la infinit. Poate cel mai vechi exemplu este în Iliada lui Homer, unde Elena din Troia se plânge: „generații încă nenăscute/vom trăi în cântec” (apărând chiar în cântec).

Coranul include numeroase exemple de autoreferențialitate.

În limbaj Un cuvânt care se descrie pe sine se numește cuvânt autologic (sau autonim ). Aceasta se aplică în general adjectivelor, de exemplu sesquipedalian (adică „sesquipedalian” este un cuvânt sesquipedalian), dar se poate aplica și altor părți de vorbire, cum ar fi ATI, ca abreviere de trei litere pentru „ abreviere de trei litere”.

O propoziție care inventariază propriile litere și semne de punctuație se numește autogramă.

Există un caz special de meta-propoziție în care conținutul propoziției din metalimbaj și conținutul propoziției din limbajul obiect sunt aceleași. O astfel de propoziție se referă la ea însăși. Cu toate acestea, unele meta-propoziții de acest tip pot duce la paradoxuri. „Aceasta este o propoziție” poate fi considerată o meta-propoziție autoreferențială, ceea ce este evident adevărat. Totuși, „Această propoziție este falsă” este o meta-propoziție care duce la un paradox autoreferențial. Astfel de propoziții pot duce la probleme, de exemplu, în drept, unde afirmațiile care dau naștere legilor se pot contrazice între ele sau se pot contrazice pe ele însele. Kurt Gödel a susținut că a găsit o astfel de lacună în Constituția Statelor Unite la ceremonia sa de acordare a cetățeniei.

În cultura populară

Cărțile lui Douglas Hofstadter, în special Metamagical Themas și Gödel, Escher, Bach, se joacă cu multe concepte autoreferențiale și au avut o influență semnificativă în introducerea lor în cultura intelectuală mainstream din anii 1980. Legea lui Hofstadter, care specifică faptul că „Întotdeauna durează mai mult decât te aștepți, chiar și atunci când iei în considerare Legea lui Hofstadter”Hofstadter, Douglas. Gödel, Escher, Bach: An Eternal Golden Braid. 20th-anniversary ed., 1999, p. 152. este un exemplu de zicală autoreferențială. Hofstadter a sugerat, de asemenea, conceptul de „Recenzii ale acestei cărți”, o carte care conține doar recenzii ale ei înșiși, care a fost implementată de atunci folosind wiki-uri și alte tehnologii. Metafizica „buclei ciudate” a lui Hofstadter încearcă să mapeze conștiința pe autoreferențială, dar este o poziție minoritară în filosofia minții. Subgenul „ science fiction recursiv ” sau metaficțiune este acum atât de extins încât a creat o bibliografie administrată de fani pe site-ul web al Asociației Science Fiction din New England ; o parte din ea este despre fanii science fiction-ului, o parte despre science fiction și autorii săi.

În lege Mai multe constituții conțin clauze autoreferențiale care definesc modul în care constituția însăși poate fi modificată. Un exemplu este articolul cinci din Constituția Statelor Unite.

Note

Surse

Bartlett, Steven J. [James] (Ed.) (1992). Reflexivitatea: o carte de referință în autoreferențialitate . Amsterdam, Olanda de Nord. (PDF). RePub, Universitatea Erasmus Hofstadter, DR (1980). Gödel, Escher, Bach: o eternă împletitură de aur . New York, Vintage Books . Smullyan, Raymond (1994), Diagonalizare și autoreferențialitate, Oxford Science Publications, Crabtree, Jonathan J. (2016), Logica pierdută a matematicii elementare și negustorul care a răpit Kaizen, Lucrările Conferinței Anuale a Asociației Matematice din Victoria (MAV), 53, 98–106.

Categorie:Filozofia limbajului Categorie:Logică Categorie:Gramatică Categorie:Pagini cu traduceri nerevizuite