Silva Kaputikian (în ; ) a fost o poetă și activistă politică armeană. Una dintre cele mai cunoscute scriitoare armene ale secolului al XX-lea, este recunoscută drept „cea mai mare poetă a Armeniei” și „doamna liricii armene”. Deși a fost membră a Partidului Comunist, a fost una din cele mai înverșunate susținătoare ale .
Prima sa colecție de poezii a fost publicată la mijlocul anilor 1940. Către anii 1950, s-a impus ca o figură literară semnificativă în Armenia sovietică. A scris în armeană și în rusă, iar multe dintre lucrările sale au fost traduse în alte limbi. În ultimii ani ai URSS, a abordat frecvent probleme politice.
Biografie Tinerețe Numele său la naștere a fost Sirvard Kaputikian. Provine dintr-o familie din orașul Van din regiunea istorică din Turcia de astăzi. S-a născut la 20 ianuarie 1919 în Erevan, capitala Armeniei. Tatăl ei, Barunak, a fost membru al partidului naționalist Dașnakțutiun și a murit de holeră cu trei luni înainte de nașterea sa. Silva a fost crescută de mama și bunica. A frecventat Facultatea de Filologie Armeană a în 1936-1941, iar mai târziu a studiat la al Academiei Sovietice de Științe din 1949 până în 1950. A devenit membră a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice în 1945.
Carieră literară Debutul literar al poetei a avut loc la începutul anilor 1930, iar prima sa poezie a fost publicată în 1933. În 1941, a devenit membră a . Prima sa lucrare publicată a fost o colecție de poezii din 1945. Cele două teme principale ale operelor sale au fost identitatea națională și poezia lirică. Poezia sa „O vorbă pentru fiul meu” a devenit una din cele mai reprezentative în afirmarea identității naționale armene.
În 1962-1963 și 1973, a călătorit prin comunitățile din Orientul Mijlociu (Liban, Siria, Egipt) și America de Nord (Statele Unite și Canada). În 1964 și 1976 a publicat două cărți cu relatări ale vizitelor sale în comunitățile armene din Orientul Mijlociu, compuse în mare parte din istorisirile supraviețuitorilor genocidului armenilor și a descendenților acestora, și din America de Nord. Cărțile sale din anii 1960 și 1970 s-au concentrat pe istoria poporului armean și pe viitorul acestuia, pe care l-a descris întotdeauna optimist. A scris mai multe poezii pentru copii și a semnat două piese de teatru (1961-1962, 1976).
În total, a scris peste șaizeci de cărți în limba armeană și câteva în limba rusă. Operele sale au fost traduse de , , Evgheni Evtușenko, , Bella Ahmadulina și alții.
Deces miniatura|upright|left|Piatra funerară a lui Kaputikian la Kaputikian a murit într-un spital din Erevan la 25 august 2006, în timpul unei intervenții chirurgicale la picior. Ceremonia de rămas-bun a avut loc la Teatrul de Operă din Erevan la 29 ianuarie, de unde sicriul ei a fost dus la prestigiosul , unde a fost înmormântată. De la funeralii a lipsit președintele Kocearian, ținta unor critici puternice din partea poetei.
Viață personală Kaputikian a fost căsătorită cu poetul . Singurul lor fiu, (1941-2014), a fost sculptor. Potrivit lui Vanand Șiraz, fiul lui Hovhannes Șiraz dintr-o căsnicie ulterioară, cei doi s-au despărțit deoarece „prezența a două personalități în aceeași familie este complicată”. Scriitorul și criticul de artă Levon Mutafian a exprimat o opinie similară: „Hovhannes Șiraz și Silva Kaputikian au divorțat mai târziu pentru că părea că cele două personalități puternice nu mai puteau trăi împreună, doar Ara servind drept punte care îi lega”.
Opinii și activism politic Potrivit lui Mark Malkasian, „Kaputikian aparținea unui strat agil al intelectualității armene. Timp de decenii, au balansat pe o linie fină între naționalismul armean și internaționalismul oficial sovietic. În chestiunea Karabahului, a genocidului și a altor probleme apropiate sufletului armean, au vorbit cu vocea poporului lor. În același timp, au fost în relații bune cu Moscova și au ajuns în eșalonul superior al intelectualității sovietice.” Kaputikian a subliniat întotdeauna rolul Armeniei Sovietice ca centru al națiunii armene, punând diaspora armeană pe o poziție secundară.
Kaputikian îl admira pe proeminentul activist rus pentru drepturile omului Andrei Saharov, numindu-l „conștiința poporului sovietic”.
Genocidul armean Kaputikian a promovat ideea de „răzbunare pașnică” în ceea ce privește genocidul armean. În cartea „Reflecții la jumătate de cale” (1961), ea a scris: „Trebuie să te răzbuni prin decizia de a alege să trăiești.”
La 24 aprilie 1965, cu ocazia comemorării a 50 de ani de la genocidul armean, la Erevan au avut loc . Kaputikian s-a numărat printre vorbitorii care i-au comemorat în discursurile lor pe intelectualii armeni deportați și uciși în 1915. Alături de poetul , a fost una dintre principalele figuri din timpul demonstrației. Ulterior, ea și Sevak au fost invitați la Moscova, unde conducerea sovietică a aprobat construirea unui la Erevan, finalizat în 1967. Totuși, ea a criticat reticența conducerii sovietice, pentru că manifestațiilor din Erevan, cel puțin în raport cu cele organizate în diasporă, „le lipseau profunzimea și amploarea necesare”. În 1966, ea a remarcat că independența guvernului sovietic armean a fost unul din factorii care a făcut posibilă organizarea demonstrațiilor.
Politica sovietică privind limba și naționalitatea Poeta a apărat drepturile și aspirațiile naționale ale popoarelor non-ruse într-un discurs publicat în samizdat în 1965-1966. În 1980, ea „era îngrijorată de faptul că părinții armeni se simțeau obligați să-și trimită copiii la școli cu predare în limba rusă pentru a-și lărgi oportunitățile de carieră”. În mai 1987, a fost prima persoană din afara Rusiei care a publicat un articol în Pravda despre problema naționalităților, în care a criticat guvernul sovietic pentru „extinderea constantă a sferei de utilizare a limbii ruse în detrimentul limbii armene” și a sugerat indirect că „șovinismul rusesc continuă să afecteze relațiile dintre popoarele Uniunii Sovietice”. Ea a adăugat: „Cu fiecare an care trece, sfera limbii noastre materne se micșorează în Armenia. Adevăratul patriotism, inspirat de istoria și cultura unui popor, este un paravan care protejează tinerii de influențele străine.”
Conflicte armate În anii 1980, a fost întrebată dacă operațiunile armate și bombardamentele militanților armeni ar putea discredita națiunea armeană în lume. Ea a răspuns: „oare faptul că răbdam, imploram puterile simpatizante de imperii și apărătoare ale turcilor să se aplece asupra chestiunii armene, ne închinam la picioarele lor și ne întorceam cu mâinile goale, face cinste națiunii noastre?”.
În 1983, Kaputikyan a scris un recviem dedicat lui Levon Ekmekcean, intitulat „Recviem nocturn” (în ), care a fost publicat pentru prima dată în 1987. Ekmekcean a fost unul dintre principalii autori ai atacului din aeroportul Esenboğa din Ankara din 1982 și a fost spânzurat în Turcia un an mai târziu.
Kaputikian s-a numărat printre intelectualii armeni care și-au exprimat sprijinul pentru , autorul din Paris din 1983. Ulterior, el a fost eliberat din detenție în Franța în 2001 și deportat în Armenia.
Mișcarea Karabah Kaputikian s-a numărat printre primii lideri ai , alături de și . Potrivit lui Levon Ter-Petrosian, primul președinte al Armeniei și ulterior lider al , Kaputikian, Balaian, Muradian și alții au format „primul Comitet Karabah”, care avea un singur scop – unificarea Regiunii Autonome Nagorno-Karabah, populată de armeni, cu Armenia Sovietică „prin utilizarea sistemului sovietic”. Ter-Petrosian a dat de înțeles că „pentru ei, probleme precum democrația sau independența Armeniei pur și simplu nu existau”.
La o reuniune a din 15 februarie 1988, Kaputikian și-a exprimat sprijinul pentru armenii din Karabah. La 26 februarie, Kaputikian și Balaian s-au întâlnit la Kremlin cu liderul sovietic Mihail Gorbaciov pentru a discuta problema Karabahului. Potrivit jurnalistului britanic , „ambii scriitori armeni au combinat apartenența loială la Partid[ul Comunist] cu naționalismul armean, dar erau foarte diferiți ca natură.” El o descria pe Kaputikian astfel:
După ce s-au întors în Armenia, Kaputikian și Balaian i-au convins pe demonstranți să oprească protestele. Per total, rolul ei în mișcarea Karabah este considerat a fi controversat.
Protecția mediului Într-o demonstrație din octombrie 1987, organizată de , Kaputikian a cerut autorităților să închidă toate uzinele chimice din Armenia și a avertizat: „Să nu admiteți ca genocidul roșu să fie urmat de acest genocid invizibil!” La o reuniune din 26 aprilie 1988 la sediul din Kiev, care comemora doi ani de la dezastrul de la Cernobîl, la început a fost citită o telegramă a lui Kaputikian care „exprima solidaritate în durere”. În ianuarie 1989, Kaputikian a declarat că ar trebui închisă și că „aceasta amenința să distrugă însuși genotipul națiunii armene”.
Armenia independentă În 1996, Kaputikian a făcut parte dintr-un grup de 14 intelectuali semnatari ai unei scrisori deschise prin care se cerea procurorului general Artavazd Gevorgian să ia măsuri împotriva ministrului apărării , care, în urma , declarase că ministerul său nu va recunoaște victoria liderilor opoziției „chiar dacă ar câștiga 100% din voturi”.
Kaputikian a fost foarte critică la adresa celui de-al doilea președinte al Armeniei independente, Robert Kocearian. La 14 aprilie 2004, ea a întocmit o scrisoare deschisă intitulată „Kocearian trebuie să plece” (în ), în care a cerut demisia acestuia și a deplâns victimele reprimării violente a unui protest al opoziției din 12/13 aprilie, soldată cu zeci de răniți. De asemenea, ea a renunțat public la , acordat persoanei sale de către Kocearian în 1999. Referitor la violența fizică aplicată în raport cu politicianul de opoziție , Kaputikian a declarat: „Bătaia în Armenia a devenit strategia politică de bază și cea mai influentă parte a terorii de stat. Toate cazurile în care s-a folosit forța ar trebui privite din acest punct de vedere.” a relatat că a devenit astfel „o celebritate a opoziției”. Poeta a scris, de asemenea, că un politician responsabil ar fi demisionat după , când au fost asasinați prim-ministrul , speakerul și alți oameni de stat. În replică, Kocearian a declarat că Ordinul Sfântului Mesrop Maștoț nu este oferit de el personal, ci de Republica Armenia. El a adăugat că regretă că acesta este modul în care Kaputikian privește „esența statului nostru” și că ea nu contribuie la „respectul națiunii noastre pentru educația tinerei generații”.
Recunoaștere și moștenire miniatura|upright|Kaputikian pe un timbru din 2019 al Armeniei miniatura|upright|Bust al Silvei Kaputikian Kaputikian se numără printre cele mai remarcabile femei armene din istorie și una din cele mai citite poete armene sovietice. A devenit o clasică a literaturii armene în timpul vieții, iar poeziile sale au fost incluse în programele de literatură școlare. În Armenia, Kaputikian este adesea numită „Poeta tuturor armenilor” (în ), titlu echivalat cu „Poetul tuturor armenilor” dat lui Hovhannes Tumanian, care derivă la rândul său din , conducătorul Bisericii Armene.
La o recepție din februarie 1988 la Kremlin, Mihail Gorbaciov a declarat că soția sa, Raisa, admira foarte mult poezia lui Kaputikian. În 1989, jurnalistul și analistul politic Bohdan Nahailo a descris-o pe Kaputikian drept „una dintre cele mai respectate figuri culturale sovietice din afara Rusiei”.
O școală din Erevan poartă numele poetei începând cu 2007.
Casa-muzeu La 20 ianuarie 2009, cu ocazia marcării a 90 de ani de la nașterea poetei, la Erevan a fost inaugurată , în prezența fiului său, Ara, și a președintelui Serj Sargsian. Strada pe care se află muzeul, cunoscută anterior sub numele Aleea 1 Bahramian, a fost redenumită în strada Kaputikian.
Premii și distincții Printre distincțiile și titlurile conferite Silvei Kaputikian se numără: Premiul de Stat al Uniunii Sovietice (1952) Lucrător cultural emerit al RSS Armeană (1970) Lucrător cultural emerit al RSS Gruzină (1982)