Sturmtruppen sau Stoßtruppen (în română: trupe de asalt; engleză: Stormtroopers) erau o unitate de trupe de șoc a Armatei Imperiale Germane () care era specializată în raiduri de tip comando, infiltrându-se în tranșee și distrugând rapid inamicul, război de manevră, recunoaștere și tactici de șoc. În ultimii ani ai Primului Război Mondial, Stoßtruppen („trupe de șoc” sau „soldați de împingere”) au fost antrenați să folosească tactici de infiltrare - parte a metodei îmbunătățite de atac a germanilor asupra războiului de tranșee inamic.
Imperiul German a intrat în război convins că conflictul va fi câștigat în cursul unor mari campanii militare, relegând astfel rezultatele obținute în timpul confruntărilor individuale pe plan secund; în consecință, cei mai buni ofițeri, concentrați în Statul Major General german, și-au concentrat atenția asupra războiului de manevră și exploatării raționale a căilor ferate, în loc să se concentreze asupra conducerii bătăliilor. Această atitudine a contribuit direct la victoriile operaționale ale Germaniei în Rusia, România, Serbia și Italia, dar a dus la eșecuri în Vest. Astfel, ofițerii germani de pe frontul de vest s-au trezit nevoiți să rezolve situația statică cauzată de războiul de tranșee pe câmpul de luptă.
Două concepte pot fi identificate în încercarea de a găsi o soluție la problemă. Primul a fost convingerea, susținută în principal de Erich von Falkenhayn, că acțiunea tactică în sine, simpla ucidere a soldaților inamici, era un mijloc suficient pentru atingerea obiectivului strategic. Al doilea a fost ideea, apărută din experiența nenumăratelor „atacuri cu ținte limitate” și incursiuni în tranșee, că lupta devenise o sarcină atât de dificilă încât considerațiile operaționale trebuiau subordonate celor tactice. Promotorul acestei ultime teze a fost generalul der Infanterie Erich Ludendorff, care, devenit comandant de facto al Armatei Imperiale Germane după înfrângerea din Bătălia de la Verdun, a acordat un sprijin decisiv dezvoltării batalioanelor de asalt ca soluție pentru reluarea războiului de manevră.
Crearea acestor unități a fost prima și poate cea mai inovatoare încercare a armatei germane de a ieși din impasul războiului de tranșee. Cu ajutorul unor soldați bine antrenați, comandați de subofițeri cu capacitate autonomă decizională, s-a încercat traversarea ținutului nimănui și străpungerea liniilor inamice în puncte predefinite pentru a permite valurilor ulterioare să lichideze adversarul acum confuz și izolat, deschizând breșe mari în sistemele sale defensive și apoi reluând războiul de manevră, ceea ce ar fi permis Germaniei să câștige conflictul.
Istorie Anterior Primului Război Mondial Încă de la introducerea armelor cu încărcare prin culată, a existat o conștientizare tot mai mare a faptului că zilele atacului de infanterie în ordine strânsă se apropiau de sfârșit. O perioadă, până la începutul secolului al XIX-lea, armatele au încercat să ocolească problema deplasându-se în raza de acțiune în formațiuni dispersate și atacând doar ultimii metri, așa cum au făcut francezii în cel de-Al Doilea Război de Independență al Italiei (1859), prusacii în războiul austro-prusac (1866) sau germanii împotriva francezilor în războiul franco-prusac (1870–71).
Apariția mitralierei și adoptarea artileriei cu recul hidraulic au reprezentat un nou obstacol pentru ordinea strânsă. Succesul burilor împotriva britanicilor în cel de-Al Doilea Război al Burilor (1899–1902) a stârnit entuziasmul pentru „tacticile bure”: tacticile de ordine deschisă se bazau mai mult pe obținerea superiorității focului și pe mișcarea rapidă atunci când focul inamic era ineficient decât pe poziționarea pentru atacul final cu baioneta.
Tacticile de asalt din Primul Război Mondial În prima parte a războiului, asaltul standard asupra unei linii de tranșee a constat într-un baraj lung de artilerie de-a lungul întregii linii, încercând să distrugă pozițiile inamice, urmat de o năvală a infanteriei în linii masive pentru a copleși orice apărător rămas. Acest proces fie a eșuat, fie, cel mult, a câștigat doar o distanță scurtă, suferind pierderi enorme, iar armatele s-au instalat în războiul de tranșee.
Dezvoltarea tacticii
Prima unitate experimentală de asalt pionieră a armatei germane s-a format în primăvara anului 1915, fondată de maiorul Calsow și ulterior comandată și perfecționată de hauptmannul Willy Rohr. Aceste metodeHermann Cron: Geschichte des Deutschen Heeres im Welkriege 1914-1918; Berlin 1937, p. 23 au evoluat în continuare tacticile de război dezvoltate inițial de prusaci, pentru a forma baza tacticilor de infiltrare germane. Trupele implicate au fost identificate ca Stoßtruppen (literalmente: „trupe de atac”), iar termenul a fost tradus ca „storm troops” în engleză.
Versiunile aliate ale tacticilor de infiltrare au fost propuse oficial pentru prima dată de căpitanul armatei franceze .CSI Report No. 13: Tactical responses to concentrated artillery: Introduction (Combat Studies Institute, U.S. Army Command and General Staff College, Fort Leavenworth). În 1915, Laffargue a publicat o broșură, „Atacul în războiul de tranșee”, bazată pe experiențele sale în luptă din același an. El a susținut ca primul val al unui atac să identifice apărările greu de învins, dar să nu le atace; valurile ulterioare ar face acest lucru. Francezii au publicat broșura sa „pentru informare”, dar nu au implementat-o. Armatele Imperiului Britanic nu au tradus broșura, iar armata britanică a continuat să pună accent pe puterea de foc, deși propunerile lui Laffargue au fost adoptate treptat informal. U.S. Infantry Journal a publicat o traducere în 1916.
Germanii au capturat copii ale broșurii lui Laffargue în 1916, traducându-l și distribuindu-l unităților,CSI Report No. 13: Tactical responses to concentrated artillery: Ch 2 (Combat Studies Institute, U.S. Army Command and General Staff College, Fort Leavenworth). dar în acest moment aveau deja propriile tactici de infiltrare, mai sofisticate, cu peste două luni înainte de publicarea broșurii lui Laffargue.Samuels, Martin Doctrine and Dogma, passimSamuels, Martin Command or Control?, passimStormtroop Tactics, Appendix C and passimSamuels, Martin Doctrine and Dogma, 55 Distincția dintre tacticile germane și franceze era că Laffargue recomanda folosirea valurilor de infanterie pentru a ataca, în ciuda numărului mare de pierderi care ar urma.
Soldații au fost antrenați să considere focul ca un mijloc de a facilita mișcarea în desfășurare. Mișcarea ar fi un apel la foc. N. R. McMahon a susținut utilizarea armelor combinate în atac, în special a mitralierelor ușoare (aproximativ șase mitraliere ușoare și două grele per batalion) folosind un sistem descentralizat de control al focului și comandă tactică (cunoscut sub numele de Auftragstaktik în germană). Aceste metode, sugerate în 1909, semănau puternic cu Stoßtrupptaktik folosit de germani șase ani mai târziu.
În februarie 1917, armata britanică a emis „Manualul SS 143” pe această temă. Britanicii au făcut din pluton unitatea tactică de bază, mai degrabă decât divizie, așa cum era în 1916. Plutonul era alcătuit din patru secțiuni: pușcă Lewis, grenada de pușcă, grenadă și pușcă. Noua organizare a permis plutonului să utilizeze la maximum echipamentul de luptă în tranșee care sosise în cantități adecvate de la începutul Bătăliei pe Somme. De asemenea, aceștia au fost sprijiniți de echipamente sofisticate de artilerie de observare rapidă și de măsurare sonoră, lucru pe care armata germană nu l-a perfecționat niciodată, bazându-se în schimb pe metoda sonoră cu dispozitive de măsurare din ce în ce mai precise.
Stormtrooperii germani Detașamentul de asalt Calsow Conceptul de „trupe de asalt” a apărut pentru prima dată în martie 1915, când Ministerul de Război a ordonat Armatei a Opta să formeze Sturmabteilung Calsow („Detașamentul de Asalt al lui Calsow” sau SA Calsow). SA Calsow era formată dintr-un cartier general, două companii de pionieri și o baterie de tunuri de 37 mm (Sturmkanone). Unitatea urma să folosească scuturi grele și vestă antiglonț ca protecție în atacuri.
Cu toate acestea, SA Calsow nu a fost niciodată folosită în rolul său prevăzut. În schimb, a fost trimisă pe linia de front din Franța ca întăriri de urgență în timpul atacurilor puternice ale Aliaților. Până în iunie, unitatea pierduse deja jumătate din oameni. Maiorul Calsow a fost ușurat pentru acest lucru, în ciuda protestelor sale că nu era vina lui că unitatea nu a fost folosită conform destinației prevăzute.
Batalionul de asalt Rohr Noul comandant al Detașamentului de Asalt, începând cu 8 septembrie 1915, a fost Hauptmannul (Căpitanul) Willy Rohr, anterior comandant al Batalionului de Pușcași Gardă. Detașamentul de Asalt a fost întărit cu un pluton de mitraliere și un pluton de aruncătoare de flăcări. Vechile tunuri de sprijin pentru infanterie s-au dovedit a fi prea dificil de deplasat pe câmpul de luptă, iar un nou model a fost dezvoltat pe baza tunurilor de fortăreață rusești de 76,2 mm capturate și a fost furnizat Detașamentului de Asalt. Căpitanul Rohr (mai târziu promovat la gradul de maior), a experimentat inițial cu armura și scuturile Detașamentului de Asalt, dar și-a dat seama că viteza oferă o protecție mai bună decât armura. Singura armură păstrată a fost Stahlhelm, un nou model de cască de oțel. Ulterior, aceasta a devenit standard în toate unitățile germane până la sfârșitul războiului și a fost folosită pe tot parcursul celui de-al Doilea Război Mondial.
Noile tactici dezvoltate de căpitanul Rohr, bazându-se în mare parte pe propriile sale experiențe anterioare de pe front, se bazau pe utilizarea unor trupe de asalt de dimensiunea unei plute („Sturmtruppen” sau „Stoßtruppen”), susținute de o serie de arme grele de sprijin și artilerie de câmp, care urma să fie coordonată la cel mai scăzut nivel posibil, și pe demolarea tranșeelor inamice folosind trupe înarmate cu grenade de mână. Aceste tactici au fost testate pentru prima dată în octombrie 1915, într-un asalt reușit asupra unei poziții franceze din Munții Vosgi.
În decembrie 1915, Detașamentul de Asalt a început să antreneze oameni din alte unități germane în noile tactici de asalt. În această perioadă, Detașamentul de Asalt și-a schimbat, de asemenea, o parte din echipament pentru a se potrivi mai bine noilor cerințe. A fost emisă încălțăminte mai ușoară, iar uniformele au fost întărite cu petice de piele pe genunchi și coate pentru a le proteja la târâre. Genți speciale concepute pentru transportul grenadelor au înlocuit vechile curele și pungile cu muniție, iar pușca standard Gewehr 98 a fost înlocuită cu Karabiner 98a, mai ușoară, folosită anterior de cavalerie. Pistolul/carabina artileristului, Lange Pistole 08 de calibrul 9 mm, a fost, de asemenea, folosită împreună cu un încărcător de tambur extins cu 32 de cartușe pentru a crește puterea de foc la mică distanță a unității. Baioneta lungă și impracticabilă, în stil spadă, Seitengewehr 98, a fost înlocuită cu modele mai scurte și completată cu cuțite de tranșee, bâte și alte arme de luptă corp la corp. În timp ce continua să antreneze alte unități, Detașamentul de Asalt a participat, de asemenea, la numeroase raiduri și atacuri mici în tranșee cu obiective limitate.
Prima ofensivă majoră condusă de noul Detașament de Asalt a fost atacul german inițial de la Verdun în februarie 1916. Trupele de asalt se aflau în primul val, conducând unele unități în tranșeele franceze, atacând la câteva secunde după ce barajul se ridicase. În general, acest lucru a funcționat foarte bine, chiar dacă a funcționat mult mai bine împotriva primei linii de tranșee decât împotriva zonei din spate a inamicului, mai puțin cunoscute.
Pe 1 aprilie 1916, Detașamentul de Asalt a fost redenumit „Batalionul de Asalt Rohr”. În această perioadă, a fost extins de la două la patru divizii de pionieri. În același timp, mai multe batalioane Jäger au început să se recalifice ca noi Batalioane de Asalt.