miniatura|Harta Orientului Mijlociu, cu cea mai cuprinzătoare interpretare imaginară a granițelor Israelului mare, conform unei minorități de rabini naționaliști extremiști - după utilizatorul Aiden Israelul Mare sau Israelul întregit (Eretz Israel hashlemá - „Țara Israelului întregită”) este un teritoriu revendicat de unii factori politici pentru Statul Israel, care ar urma să cuprindă un teritoriu suplimentar de circa 5.000-6.000 kmp dincolo de liniile de armistițiu din 1949 dintre Israel și vecinii săi (pe atunci, Iordania, Egiptul și Siria, în prezent teritoriile ocupate în Cisiordania și teritorii controlate de Autoritatea Națională Palestiniană). Teritoriul Israelului este de circa 20.000 kmp. Termenul de Israelul întregit este adesea folosit iredentistic pentru a se referi la granițele istorice sau dorite ale statului Israelului. Ideea de bază este că, conform Bibliei ebraice sau din punct de vedere istoric, această zonă aparține poporului evreu.
Ideea de „Israelul Mare” se bazează pe conceptul tradițional al Țării Israelului (Eretz Yisrael), așa cum a fost propus de mișcarea sionistă la sfârșitul secolului al XIX-lea. Revendicările teritoriale ale mișcărilor naționaliste sau sioniste israeliene au variat în funcție de perioadă și de diferitele grupuri de susținători (sioniști socialiști sau social-democrați, sioniști revizioniști, religioși).
Termenul „Țara Israelului intregită” (în engleză: Marele Israel - Greater Israel) se referă la mai multe concepte:
Țara Promisă sau Pământul Făgăduinței- granițele Țării Israelului așa cum apar în cărțile Geneza, Numeri, Deuteronomul sau Ezechiel din Biblia ebraica, respectiv , pentru crestini, Vechiul Testament (de la Nil sau Riul Egiptului sau pustie până la râul Eufrat în Siria sau Irak). Țara Israelului - Palestine sau Land of Israel care include Transiordania, conform granițelor stabilite prin Acordul Sykes-Picot (1916) dintre Regatul Unit ;i Franța, și granițele Mandatului Britanic în Palestina, așa cum sunt stabilite prin mandatul Ligii Națiunilor. Țara Israelului în interiorul liniilor de încetare a focului după Războiul de Șase Zile din 10 iunie 1967 (inclusiv Iudeea și Samaria și Ierusalimul de Est), Fâșia Gaza, Sinaiul și Înălțimile Golan. Palestina sau Țara Israelului în interiorul granițelor Mandatului Britanic după înființarea Emiratului Iordaniei, plus Înălțimile Golan. Acesta este teritoriul care se afla sub controlul Statului Israel după semnarea tratatului de pace dintre Israel și Egipt. Fiecare dintre aceste opțiuni depinde de contextul în care este folosit termenul „Țara Israelului întregită” și de perioada în care este folosit.
Sionism miniatura|Afiș Irgun din 1931 care arată o hartă etichetată „Țara Israelului” care acoperă granițele atât ale Palestinei Mandatare, cât și ale Emiratului Transiordaniei. Inițial, Mandatul britanic pentru înființarea Căminului Național Evreiesc în Palestina urma să cuprindă și teritorii din Transiordania, care, în cele din urmă, au fost destinate de britanici emirului hașemit Abdallah Theodore Herzl, unul dintre fondatorii sionismului, a fost influențat de Biblia ebraică (Tanakh) (Vechiul Testament din Biblia creștină) în gândirea sa despre renașterea unui stat evreiesc în Palestina. William Hechler, un sionist creștin englez, care i-a fost prieten, se gândea la granițele ipotetice ale Regatului lui David și Solomon Theodore Herzl a consemnat în jurnalul său că:
De remarcat, că nu frontierele menționate de Hechler au fost revendicările teritoriale ale lui Herzl și ale sionismului cu privire la un stat evreiesc, ele referindu-se strict la Palestina otomană.
Iudaismul a definit țara ca pământul în care a prevalat legea religioasă evreiască și a exclus teritoriul în care aceasta nu a fost aplicată. Aceasta fusese definită ca o moștenire dată de Dumnezeu poporului evreu, bazată pe Tora, în special pe cărțile Geneza, Exodul, Numeri și Deuteronomul, precum și pe Iosua și pe profeții de mai târziu. Conform Cărții Genezei, Dumnezeu a încheiat un legământ cu Avram. Numele acestuia a fost schimbat ulterior în Avraam, iar legământul a fost stabilit să se transmită prin fiul său Isaac și mai departe către israeliți, descendenții lui Iacov.Rachel Havelock, River Jordan: The Mythology of a Dividing Line, University of Chicago Press, 2011 p.210.
La Ieșirea din Egipt a evreilor sub conducerea lui Moise acestora li s-a promis Pământul Făgăduinței sau Țara Promisă, aceasta fiind Țara Canaanului sau „Țara în care curge lapte și miere”.
Sionismul s-a referit, in viziunea lui Herzl, la Palestina istorică, aflată în vremea lui sub stăpânire otomană.
Declarația Balfour alt=|miniatura|Declarația Balfour din 1917 Declarația Balfour a fost o declarație publică emisă de guvernul britanic în 1917, în timpul Primului Război Mondial, prin care anunța că „privea favorabil” înființarea unui „cămin național pentru poporul evreu” în regiunea Palestina, pe atunci o regiune otomană cu o populație minoritară evreiască. Declarația a fost inclusă într-o scrisoare datată 2 noiembrie 1917, adresată de secretarul de externe al Regatului Unit, Arthur Balfour, lui Walter Rothschild, lider al comunității evreiești britanice, pentru a fi transmisă către Federația Sionistă din Marea Britanie și Irlanda. Textul declarației a fost făcut public în presă la 9 noiembrie 1917.
Frontul militar din Palestina, campania Sinai și Palestina a făcut parte din teatrul de operațiuni din Orientul Mijlociu al Primului Război Mondial, desfășurându-se între ianuarie 1915 și octombrie 1918. Aceasta a adus Palestina sub control britanic. Liga Națiunilor a acceptat principiile Declarației Balfour, sugerând ca malul de est al Iordanului să nu fie inclus în Mandatul asupra Palestinei. Regatul Unit a alocat malul de est al Iordanului unui emirat numit Transiordania, destinat a fi condus de dinastia arabă hașemită.
Gush Emunim miniatura|Liderul sionist Theodore Herzl cca. 1898 După independența Israelului, partidul sionist revizionist Herut din opoziție (1948-1988) a continuat, spre deosebire de guvernele israeliene, să revendice și malul de est al Iordanului.
După Războiul de Șase Zile din 1967, mișcarea Gush Emunim () a înființat așezări în Cisiordania și Fâșia Gaza din care s-au retras trupele iordaniene, respectiv egiptene. Unele au fost întemeiate cu permisiunea guvernului israelian, cum ar fi Gush Etzion, altele prin acțiuni inițial ilegale, care au fost ulterior legalizate. Adeptii mișcării Gush Emunim, emanată din curentul sionist religios, considerau aceste zone, mai ales Cisiordania, ca făcând parte din Țara istorică a Israelului, așa numitul Israel întregit. Deși unii membri proeminenți aveau inițial intenții pașnice, după Acordurile de la Camp David din 1978 a apărut o mișcare clandestină din Gush Emunim, responsabilă pentru diverse atacuri.
Likud Conducerea sionistă social-democrată, care a guvernat Israelul în primele trei decenii de independență, a acceptat în noiembrie 1947 o împărțire pragmatică a ceea ce fusese Palestina britanică în state evreiesc și arab independente. În urma respingerii planului de împărțire de către partea arabă și a Războiului arabo-israelian din 1948-1949, statul arab palestinian nu a mai fost înființat, iar Israelul, Iordania și Egiptul au cucerit teritoriile care trebuiau să fie alocate unui stat arab palestinian. Cucerirea Cisiordaniei și a Fâșiei Gaza de la Iordania și Egipt în timpul Războiului de Șase Zile din 1967 a dus la creșterea Mișcării neparlamentare pentru Israelul Întregit si a miscarii Gush Emunim pentru popularea și repopularea cu evrei a unor zone din teritoriile cucerite. Menachem Begin a propovăduit atașamentul pe vecie față de teritoriile Iudeea și Samaria, termen prin care se întelege Cisiordania) și a promovat așezarea evreiască acolo. În 1977, Menachem Begin și-a adus partidul la putere pentru prima dată, printr-o victorie electorală asupra Partidului Muncii. Begin nu a anexat Cisiordania și Gaza la Israel după ce a preluat mandatul de prim-ministru, reflectând recunoașterea faptului că absorbția palestinienilor ar putea transforma Israelul într-un stat binațional în loc de unul evreiesc. Yitzhak Shamir a fost și el un susținător convins al Israelului Întregit și, în calitate de prim-ministru, a oferit mișcării coloniștilor finanțare și legitimitate guvernamentală israeliană.Mordechai Bar-On (2004) A Never-Ending Conflict: A Guide to Israeli Military History Greenwood Publishing Group, p 219
În august 2025, prim-ministrul israelian Benjamin Netanyahu a declarat că se află într-o „misiune istorică și spirituală” și că este „foarte” atașat de viziunea unui Israel Întregit. El a afirmat că generația părinților săi a fost responsabilă pentru înființarea statului și că acum este de datoria sa, precum și a generației sale, să garanteze supraviețuirea acestui stat. După începerea războiului din Iran din 2026 și a războiului din Liban din 2026, analistul politic israelo-americano-britanic Daniel Levy, reprezentând punctul de vedere al opiniei progresive din Vest, a interpretat cuvintele lui Netanyahu ca reflectând un proiect de expansiune teritorială, și chiar de dominație regională. În timpul anilor guvernării de către Likud, numărul israelienilor evrei așezați în Cisiordania a ajuns la 600.000.
Controverse miniatura|Bezalel Smotrich cu prim-ministrul israelian Benjamin Netanyahu și președintele Isaac Herzog, 18 decembrie 2023. O teorie a conspirației susținută de liderul palestinian Yasser Arafat și de conducători ai Hamasului si Iranului, a sugerat că dungile albastre de pe steagul israelian reprezintă Nilul și Eufratul ca granițe ideale ale Israelului așa cum au fost promise evreilor de către Dumnezeu, conform scripturilor religioase. De fapt, dungile albastre de pe steagul israelian reprezintă culorile talitului tradițional (șalul de rugăciune evreiesc).Rubinstein, Danny. Inflammatory legends , Haaretz, November 15, 2004.
La 25 mai 1990, Yasser Arafat a susținut la o convocarea Consiliului de Securitate al ONU de la Geneva că aversul unei monede israeliene de 10 agorot conținea o hartă a Israelului Mare. De fapt moneda nu reprezenta niciun contur de hartă, ci un fragment de monedă antică reprezentand un candelabru iudaic, menora.
Potrivit lui Nadav Shelef, o minoritate de grupuri sioniste religioase propovăduia în 1925 o patrie evreiască care se întindea de la „râul Egipt până la ... râul Eufrat” în 1925. Secțiunea "Hardal"istă (haredită-națională) a sionismului religios susține în continuare necesitatea întregirii Țării Israelului care să includă Cisiordania și Fâșia Gaza
În martie 2023, ministrul israelian de finanțe, Bezalel Smotrich, liderul Partidului Sionist Religios de extremă dreapta, a luat cuvântul la un eveniment din Paris, în spatele unui podium pe care era afișată o hartă a „Marelui Israel”, inclusiv Iordania. Aceasta a generat tensiuni cu Iordania, în timp ce purtătorul său de cuvânt a atribuit prezența hărții organizatorilor evenimentului, care a era dedicat unui om legat de istoria Irgunului. Ca răspuns la controversa diplomatică, ministerul israelian de externe a declarat că Israelul este consecvent atașat la tratatul de pace din 1994 și respectă suveranitatea Iordaniei.
Cronologie istorică miniatura|Publicată în 1732, această hartă a geografului otoman Kâtip Çelebi (1609–1657) prezintă termenul „Țara Palestinei” (ارض فلسطين) extinzându-se vertical de-a lungul râului Iordan pe ambele maluri ale sale
Regatul Israelului (1047–931 î.Hr.) Regatul Samaria (930–720 î.Hr.) Regatul Iuda (930–587 î.Hr.) Imperiul Ahemenid, regiunea Yehud (539–332 î.Hr.) Imperiul Macedonean (332–301 î.Hr.) Dinastia Ptolemeică (301–200 î.Hr.) Dinastia Seleucidă (200–140 î.Hr.) Dinastia Hasmoneilor (140–37 î.Hr.) Regatul Herodian (37–4 î.Hr.) Provincia Iudeea (6–135 d.Hr.) Siria Palestina (132–390) Imperiul Bizantin (390-636) Califatul Rashidun (638–661) Califatul Omeiad (661–750) Califatul Abbasid (750–969) Califatul Fatimid (969–1099)