Divizia 13 Waffen de Munte a SS Handschar (1 Croată) a fost o divizie de infanterie montană a Waffen-SS, o ramură armată a Partidului Nazist care a luptat alături de Wehrmacht, dar nu a făcut niciodată parte în mod oficial din acesta în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. La procesele de la Nürnberg de după război, Waffen-SS a fost declarată organizație criminală din cauza implicării sale majore în crime de război și crime împotriva umanității. Din martie până în decembrie 1944, divizia a desfășurat o campanie de contrainsurgență împotriva forțelor de rezistență ale partizanilor iugoslavi conduși de comuniști în Statul Independent al Croației, un stat-marionetă fascist al Germaniei naziste care cuprindea aproape toată Croația de astăzi, întreaga Bosnia și Herțegovina de astăzi și părți din Serbia actuală.

Divizia a fost numită după iatagan (), un cuțit de luptă local sau o sabie încovoiată purtată de polițiștii otomani în secolele în care regiunea a făcut parte din Imperiul Otoman. A fost prima divizie Waffen-SS non-germanică, iar crearea sa a marcat extinderea Waffen-SS într-o forță militară multietnică. Compusă în principal din musulmani bosniaci și un număr mic de catolici croați, având majoritatea ofițerilor și subofițerilor germani sau Volksdeutsche (etnici germani) din Iugoslavia, membrii diviziei au depus un jurământ de credință față de Führer-ul german Adolf Hitler și față de Poglavnik-ul croat Ante Pavelić.

Divizia a luptat pentru scurt timp în regiunea Sirmia, la nord de râul Sava, înainte de a trece în nord-estul Bosniei. După traversarea Savei, a stabilit o „zonă de securitate” desemnată în nord-estul Bosniei, între râurile Sava, Bosna, Drina și Spreča. De asemenea, a luptat în afara zonei de securitate în mai multe rânduri și și-a câștigat o reputație de brutalitate și ferocitate, nu doar în timpul operațiunilor de luptă, ci și prin atrocitățile comise împotriva civililor sârbi și evrei. La sfârșitul anului 1944, părți din divizie au fost transferate pentru scurt timp în zona Zagreb, moment în care membrii non-germani au început să dezerteze în număr mare. În iarna anilor 1944–1945, unitatea a fost trimisă în regiunea Baranja, unde a luptat împotriva Armatei Roșii și a bulgarilor în sudul Ungariei, retrăgându-se printr-o serie de linii defensive până când a ajuns în interiorul frontierelor Reich-ului.

Majoritatea musulmanilor bosniaci rămași au părăsit divizia în acest punct și au încercat să se întoarcă în Bosnia. Restul trupelor s-au retras mai departe spre vest, sperând să se predea Aliaților occidentali. Cei mai mulți dintre membrii rămași au devenit prizonieri ai Armatei Britanice. Ulterior, 38 de ofițeri au fost extrădați în Iugoslavia pentru a fi judecați pentru crime de război, iar zece dintre ei au fost executați. Sute de foști membri ai diviziei au luptat în Războiul Civil din Palestina Mandatară (1947–1948) și în Războiul Arabo-Israelian din 1948.

Context NDH și Ante Pavelić După invadarea Regatului Iugoslaviei de către Puterile Axei la 6 aprilie 1941, extremistul naționalist croat și fascist Ante Pavelić, care fusese în exil în Italia lui Benito Mussolini, a fost numit Poglavnik (conducător) al unui stat croat condus de ustași – Statul Independent al Croației (frecvent numit NDH, din ). NDH reunea aproape întreaga Croație de astăzi, toată Bosnia și Herțegovina de astăzi și părți din Serbia actuală într-un „cvasi-protectorat italiano-german”. Autoritățile NDH, conduse de Miliția Ustașă, au implementat ulterior politici de genocid împotriva populației sârbe, evreiești și rome care trăia în granițele noului stat.

Pentru a asigura loialitatea musulmanilor bosniaci, Pavelić a ordonat ca o proprietate din Zagreb să fie transformată într-o moschee, pe care a numit-o „Moscheea Poglavnikului”. În ciuda asigurărilor lui Pavelić privind egalitatea cu croații, mulți musulmani au devenit rapid nemulțumiți de conducerea croată. Un lider musulman a raportat că nici măcar un singur musulman nu ocupa un post influent în administrație. Deși aceasta era o exagerare, musulmanii erau subreprezentați în funcțiile guvernamentale, deținând doar două din cele 20 de posturi ministeriale. Niciunul dintre cei șase secretari de stat nu era musulman și existau doar 13 „reprezentanți ai poporului” musulmani dintr-un total de 206. Lupte crâncene au izbucnit pe teritoriul NDH între ustași, cetnicii șovini sârbi și partizanii iugoslavi. Unele unități ale miliției ustașe au devenit convinse că musulmanii erau simpatizanți comuniști, așa că le-au ars satele și au masacrat numeroși civili. Cetnicii i-au acuzat pe musulmani că au participat la violențele ustașe împotriva sârbilor și au comis atrocități similare împotriva populației musulmane. Musulmanii au primit foarte puțină protecție din partea Gărzii Naționale Croate (armata regulată a NDH), pe care germanii o descriau ca fiind „de o valoare de luptă minimă”. Au fost înființate miliții locale, însă acestea aveau de asemenea o valoare limitată; singura mai importantă a fost Legiunea Hadžiefendić din Tuzla, parte a Gărzii Naționale Croate, condusă de Muhamed Hadžiefendić.

Denunțurile și cererea de protecție Elita și personalitățile de seamă ale musulmanilor bosniaci din diferite orașe au emis rezoluții sau memorandumuri adresate NDH și autorităților germane, prin care denunțau public genocidul împotriva sârbilor și legile NDH îndreptate împotriva acestora. Acestea au fost emise la: Prijedor (23 septembrie 1941), Sarajevo (12 octombrie), Mostar (21 octombrie), Banja Luka (12 noiembrie), Bijeljina (2 decembrie) și Tuzla (11 decembrie). Rezoluțiile condamnau acțiunile ustașilor din Bosnia și Herțegovina, atât pentru relele tratamente aplicate musulmanilor, cât și pentru încercările lor de a-i întoarce pe musulmani și pe sârbi unii împotriva celorlalți. Un memorandum declara că, de la începutul regimului ustaș, musulmanii s-au temut de activitățile ilegale pe care ustașii, autoritățile guvernamentale croate și diverse grupuri ilegale le comiteau împotriva sârbilor.

Nemulțumirea musulmanilor bosniaci față de regimul ustaș al NDH și nevoia lor de protecție s-au îmbinat cu nostalgia pentru perioada stăpânirii habsburgice în Bosnia și cu o atitudine în general prietenoasă față de Germania în rândul liderilor musulmani. Acești factori au dus la o mișcare în favoarea autonomiei comunității musulmane bosniace, inițiativă căreia Pavelić i s-a opus ferm, considerând-o o amenințare la adresa integrității teritoriale a NDH. Până în noiembrie 1942, autonomiștii, disperați să protejeze populația musulmană, i-au scris lui Adolf Hitler cerându-i să autorizeze crearea unei „autorități politico-administrative” autonome în Bosnia, în cadrul structurii NDH, care să fie condusă de un delegat numit de Hitler.

Origine

La 6 decembrie 1942, Reichsführer-SS-ul Heinrich Himmler și principalul ofițer de recrutare al Waffen-SS, SS-Obergruppenführer und General der Waffen-SS Gottlob Berger, i-au prezentat lui Hitler propunerea de a înființa o divizie SS formată din musulmani bosniaci. Atât Wehrmacht-ul, cât și Waffen-SS erau îngrijorate de deteriorarea rapidă a situației de securitate din NDH, situație care imobiliza personal militar german necesar pe alte fronturi. O sursă germană menționa că, până în 1943, peste 100.000 de musulmani bosniaci fuseseră uciși, iar 250.000 deveniseră refugiați. În plus, o criză severă de alimente amenința regiunea. „Musulmanii”, remarca SS-Gruppenführer und Generalleutnant der Waffen-SS Artur Phleps, „au statutul special de a fi persecutați de toate celelalte tabere”.

Viziunile romantice pe care Himmler le avea despre musulmanii bosniaci au jucat probabil un rol semnificativ în geneza diviziei. Cu toate acestea, un memorandum din 1 noiembrie 1942 indică faptul că liderii autonomiști musulmani sugeraseră deja crearea unei unități de voluntari Waffen-SS sub comandă germană. Himmler era personal fascinat de credința islamică și credea că islamul forma soldați neinfricați. El considera ferocitatea lor preferabilă blândeții creștine și credea că calitățile lor marțiale trebuiau dezvoltate și utilizate. El credea că bărbații musulmani ar fi soldați SS perfecți, deoarece islamul „le promite Raiul dacă luptă și sunt uciși în luptă”. În ceea ce privește originea lor etnică și criteriile stricte ale SS, se pare că Himmler a acceptat teoriile avansate de naționaliștii croați și germani, conform cărora poporul croat, inclusiv musulmanii, nu erau slavi din punct de vedere etnic, ci arieni puri de origine gotă sau iraniană.

Himmler a fost inspirat de succesele remarcabile ale Infanteriei Bosniaco-Herțegovine în Primul Război Mondial. El „a încercat să restabilească ceea ce numea o tradiție «veche austriacă», reînființând regimentele bosniace ale fostei Armate Austro-Ungare sub forma unei Divizii SS de musulmani bosniaci”. Odată constituită, divizia trebuia să atace și să distrugă forțele de partizani ale lui Josip Broz Tito care operau în nord-estul Bosniei, restabilind astfel „ordinea” locală. Principala preocupare a lui Himmler în regiune nu era siguranța populației musulmane locale, ci protejarea coloniștilor de etnie germană din nord, din regiunea Sirmia. „Srem (Sirmia) este granarul Croației și, sperăm, acesta și așezările noastre dragi germane vor fi asigurate. Sper ca zona de la sud de Srem să fie eliberată de... divizia bosniacă... astfel încât să putem restabili măcar o ordine parțială în acest stat (croat) ridicol.”

Hitler a aprobat oficial proiectul la mijlocul lunii februarie 1943, iar Himmler l-a numit pe Phleps, comandantul Diviziei 7 Voluntari Vânători de Munte SS Prinz Eugen, responsabil cu organizarea primei divizii SS recrutate dintr-un popor non-germanic.

Recrutare La 18 februarie 1943, Phleps a călătorit la Zagreb pentru a începe negocierile oficiale cu guvernul NDH. S-a întâlnit cu trimisul Ministerului de Externe german, Siegfried Kasche, și cu ministrul de externe al NDH, dr. Mladen Lorković, care îl reprezenta pe Pavelić. Pavelić acceptase deja crearea diviziei, însă Waffen-SS și guvernul NDH aveau idei foarte diferite despre modul în care aceasta trebuia recrutată și controlată. Lorković a sugerat ca unitatea să fie numită „Divizia SS Ustașa”, o unitate croată înființată cu sprijinul SS, având nume de regimente bazate pe criterii geografice familiare, cum ar fi Bosna, Krajina și Una. Acest lucru reflecta temerile împărtășite de Pavelić și Kasche că o divizie exclusiv musulmană ar putea sprijini o tentativă a musulmanilor de a obține independența. Ca un compromis, cuvântul „Croată” a fost inclus în titlul său oficial și au fost recrutați și ofițeri croați catolici. Himmler și Phleps și-au impus în mare parte punctul de vedere și au creat divizia așa cum au considerat de cuviință, lăsând guvernul NDH foarte nemulțumit de rezultat, în special în ceea ce privește compoziția etnică.