miniatura|O tânără refugiată vietnameză într-o tabără din Malaezia.Dreptul refugiaților este ramura dreptului internațional care se ocupă de drepturile și îndatoririle statelor față de refugiați. Există diferențe de opinie între specialiștii în drept internațional cu privire la relația dintre dreptul refugiaților și dreptul internațional al drepturilor omului sau dreptul umanitar.
Discuția face parte dintr-o dezbatere mai amplă privind fragmentarea dreptului internațional. În timp ce unii cercetători concep fiecare ramură ca un regim autonom, distinct de alte ramuri, alții consideră cele trei ramuri ca formând un sistem normativ mai amplu, care urmărește să protejeze drepturile tuturor ființelor umane în orice moment. Susținătorii acestei din urmă concepții consideră că acest regim holistic include norme aplicabile doar anumitor situații, cum ar fi conflictele armate și ocupația militară (DIU) sau anumitor grupuri de persoane, inclusiv refugiații (dreptul refugiaților), copiii (Convenția cu privire la Drepturile Copilului) și prizonierii de război (Convenția de la Geneva (III) privind tratamentul prizonierilor de război).
Definiția cuvântului „refugiat” Există o varietate de definiții cu privire la cine este considerat refugiat, de obicei definite în scopul unui anumit instrument. Variația definițiilor privind refugiații a făcut dificilă crearea unei viziuni concrete și unice asupra a ceea ce constituie un refugiat în conformitate cu convenția inițială privind refugiații. Articolul 1 din Convenția privind refugiații din 1951, astfel cum a fost modificată prin Protocolul din 1967, definește un refugiat ca fiind: Persoana care, din cauza unei temeri bine întemeiate de a fi persecutată din motive de rasă, religie, naționalitate, apartenență la un anumit grup social sau opinie politică, se află în afara țării a cărei naționalitate este și nu poate sau, din cauza acestei temeri, nu dorește să se prevaleze de protecția acelei țări; sau care, neavând o naționalitate și aflându-se în afara țării în care își avea reședința obișnuită ca urmare a unor astfel de evenimente, nu poate sau, din cauza acestei temeri, nu dorește să se întoarcă în aceasta.
Protocolul din 1967 a eliminat restricțiile temporale care limitau statutul de refugiat la cei ale căror circumstanțe surveniseră „ca urmare a unor evenimente petrecute înainte de 1 ianuarie 1951” și restricțiile geografice care ofereau statelor participante la Convenție opțiunea de a interpreta acest statut ca „evenimente petrecute în Europa” sau „evenimente petrecute în Europa sau în altă parte”. Cu toate acestea, a oferit și statelor care ratificaseră anterior Convenția din 1951 și au ales să utilizeze definiția restricționată geografic opțiunea de a menține această restricție.
Convenția Organizației Unității Africane (OUA) privind aspectele specifice ale problemelor refugiaților din Africa a adoptat un tratat regional bazat pe Convenție, adăugând la definiția refugiatului ca fiind: Orice persoană obligată să își părăsească țara din cauza unei agresiuni externe, a ocupației, a dominației străine sau a unor evenimente care tulbură grav ordinea publică în întreaga țară de origine sau a naționalității sale.
În 1984, un grup de guverne latino-americane a adoptat Declarația de la Cartagena privind refugiații, care, la fel ca și Convenția OUA, a adăugat mai multă obiectivitate, bazată pe o analiză semnificativă, Convenției din 1951. Declarația de la Cartagena stabilește că un refugiat include:
Persoane care fug din țările lor deoarece viața, siguranța sau libertatea lor au fost amenințate de violență generalizată, agresiune străină, conflicte interne, încălcări masive ale drepturilor omului sau alte circumstanțe care au tulburat grav ordinea publică. Diferența dintre „aziliat” și „persoană strămutată” În plus, legislația americană face o distincție importantă între refugiați și azilați. Un refugiat trebuie să îndeplinească definiția de refugiat, așa cum este subliniată în Convenția din 1951, și să prezinte „o preocupare umanitară specială pentru Statele Unite”. Statutul de refugiat poate fi obținut doar din afara Statelor Unite. Dacă o persoană care îndeplinește definiția de refugiat și solicită admiterea într-un punct de intrare se află deja în Statele Unite, aceasta este eligibilă să solicite statutul de azil.
Termenul „persoană strămutată” a ajuns să fie sinonim cu cel de refugiat datorită suprapunerii substanțiale a definițiilor lor legale. Cu toate acestea, acestea sunt distincte din punct de vedere juridic și prezintă diferențe subtile. În general, o persoană strămutată se referă la „cineva care nu a trecut o frontieră națională și, prin urmare, nu se califică pentru statutul oficial de refugiat”.
Copiii refugiați Conform Convenției inițiale privind statutul refugiaților din 1951 și Protocolului din 1967, copiii refugiați erau indistinguibili din punct de vedere legal de refugiații adulți. În 1988, au fost publicate Liniile directoare privind copiii refugiați ale Înaltului Comisar al Națiunilor Unite pentru Refugiați (UNHCR), concepute special pentru a răspunde nevoilor copiilor refugiați, acordându-le oficial drepturi ale omului recunoscute la nivel internațional.
În 1989, însă, ONU a semnat un tratat suplimentar, Convenția cu privire la Drepturile Copilului (CDC), care definea drepturile copiilor și obliga semnatarii să respecte aceste drepturi prin dreptul internațional. Deși CDC nu era specifică drepturilor minorilor refugiați, ea a fost utilizată ca model juridic pentru gestionarea cazurilor de refugiați minori, unde un minor era definit ca orice persoană cu vârsta sub 18 ani. În special, extinde protecția copiilor refugiați permițând națiunilor participante capacitatea de a recunoaște copiii care nu se încadrează în liniile directoare stricte ale definiției Convenției, dar care totuși nu ar trebui trimiși înapoi în țările lor de origine. De asemenea, extinde principiul nereturnării pentru a interzice returnarea unui copil în țara sa „în cazul în care există motive să se creadă că există un risc real de vătămare ireparabilă a copilului”.UN General Assembly, Convention on the Rights of the Child, 20 November 1989, United Nations, Treaty Series, vol. 1577, p. 3, available at: https://www.refworld.org/docid/3ae6b38f0.html [accessed 10 May 2018].
Surse internaționale Dreptul refugiaților cuprinde atât dreptul cutumiar, normele peremptorii, cât și instrumentele juridice internaționale. Singurele instrumente internaționale care se aplică direct refugiaților sunt Convenția Națiunilor Unite din 1951 privind statutul refugiaților și Protocolul din 1967 privind statutul refugiaților. Atât Convenția, cât și Protocolul sunt deschise statelor, dar fiecare poate fi semnat separat. 145 de state au ratificat Convenția, iar 146 au ratificat Protocolul. Aceste instrumente se aplică numai în țările care au ratificat un instrument, iar unele țări au ratificat aceste instrumente sub rezerva diferitelor rezerve.
+Legislația Internațională privind RefugiațiiAnLege / Tratat / DeclarațieOrganizație / Depozitar / SemnatariNote1948 Declarația Universală a Drepturilor OmuluiAdunarea Generală a Națiunilor Unite1951Convenția privind statutul refugiațilorSecretarul General al Națiunilor Unite1954Tratatul privind azilul politic și refugiații6 țări latino-americane: Peru, Argentina, Uruguay, Bolivia, Paraguay și ChileSemnat la 4 august 1939 și intrat în vigoare la 29 decembrie 1954.1966 Principiile de la Bangkok privind statutul și tratamentul refugiațilorComitetul Consultativ Juridic Asiatico-African1967Protocolul privind statutul refugiațilorSecretarul General al Națiunilor Unite1967Declarația privind azilul teritorialAdunarea Generală a Națiunilor Unite1969 Convenția care guvernează aspectele specifice ale problemelor refugiaților din AfricaOrganizația Unității Africane1974Declarația privind protecția femeilor și copiilor în situații de urgență și conflicte armateAdunarea Generală a Națiunilor Unite1976 Recomandarea 773 (1976) privind situația refugiaților de factoConsiliul Europei1984Declarația de la Cartagena Declarația de la San José din 1994 Declarația de la Mexico din 2004 Declarația de la Brazilia din 201410 țări latino-americane: Belize, Columbia, Costa Rica, El Salvador, Guatemala, Honduras, Mexic, Nicaragua, Panama și Venezuela1989Convenția cu privire la drepturile copiluluiSecretarul General al Națiunilor Unite1998Concluzia privind protecția internațională a Comitetului Executiv al Programului Înaltului ComisarConsiliul Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului2001 Declarația statelor părți la Convenția din 1951 și/sau la Protocolul din 1967 privind statutul refugiaților2003Convention PlusÎnaltul Comisar al Națiunilor Unite pentru RefugiațiS-a decis ca relocarea refugiaților să fie o preocupare centrală a UNHCR.2004 Directiva 2004/83/CE (Directiva de Calificare)Uniunea EuropeanăO directivă a Consiliului privind standardele minime pentru calificarea și statutul apatrizilor și ai cetățenilor din țări terțe ca refugiați sau ca persoane care au nevoie de protecție internațională și conținutul protecției acordate.2016 Declarația de la New York pentru refugiați și migranțiAdunarea Generală a Națiunilor Unite
Legea americană privind refugiații Diverse regiuni și țări au variante diferite ale legislației privind refugiații. Toate acestea provin din Convenția din 1951 și din Protocolul din 1967, care se referă la statutul de refugiat. Statele Unite au devenit parte la acest protocol în 1968.
Deși a jucat un rol activ în elaborarea Convenției cu privire la Drepturile Copilului, Statele Unite nu au ratificat încă tratatul, fiind singura națiune din cadrul Organizației Națiunilor Unite care nu este parte la acesta.
Statutul de refugiat a apărut pentru prima dată ca categorie legală în Statele Unite în anii 1940, ca răspuns la un aflux de est-europeni care fugeau de comunism. Ca răspuns la acest aflux, Congresul a stabilit migrația refugiaților ca fiind „distinctă și separată de admiterile generale de imigrare”, la recomandarea Comitetului Camerei Reprezentanților pentru Imigrația Postbelică. Comitetul a susținut că dreptul de a solicita azil trebuie să fie „o parte explicită a politicii de imigrare a Statelor Unite”.