Regulamentul Dublin (Regulamentul nr. 604/2013; uneori Regulamentul Dublin III; anterior Regulamentul Dublin II și Convenția de la Dublin) a fost regulament al Uniunii Europene care stabilește care stat membru al UE este responsabil pentru examinarea unei cereri de azil, depusă în cadrul Uniunii Europene de persoane care solicită protecție internațională în temeiul Convenției de la Geneva și al Directivei privind condițiile de calificare.
Regulamentul Dublin constituie o parte fundamentală a Sistemului European Comun de Azil (SECA). Împreună cu Regulamentul Eurodac, care instituie o bază de date cu amprente digitale la nivel european pentru persoanele care pătrund ilegal pe teritoriul UE, Regulamentul Dublin formează Sistemul Dublin. Regulamentul Dublin are ca scop „determinarea rapidă a statului membru responsabil [de examinarea unei cereri de azil]” și prevede transferul solicitantului de azil către acel stat membru.
Unul dintre obiectivele principale ale Regulamentului Dublin este de a preveni posibilitatea ca un solicitant să depună cereri în mai multe state membre. Un alt obiectiv este reducerea numărului de solicitanți de azil aflați în „orbitare”, care sunt trimiși de la un stat membru la altul. Țara în care solicitantul de azil depune prima cerere de azil este responsabilă fie pentru acceptarea, fie pentru respingerea acesteia, iar solicitantul nu poate relua procesul într-o altă jurisdicție. Prin urmare, toate statele membre semnatare ale Regulamentului Dublin sunt considerate țări terțe sigure.
Ca parte a celei de-a treia faze a SECA, Regulamentul Dublin III a fost înlocuit de Regulamentul privind gestionarea azilului și a migrării (AMMR), care a intrat în vigoare la 12 iunie 2026.
Istoric Regimul Dublin a fost instituit inițial prin Convenția de la Dublin, care a fost semnată la Dublin, în Irlanda, la 15 iunie 1990 și a intrat în vigoare la 1 septembrie 1997 pentru primele douăsprezece state semnatare (Belgia, Danemarca, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Țările de Jos, Portugalia, Regatul Unit și Spania), la 1 octombrie 1997 pentru Austria și Suedia și la 1 ianuarie 1998 pentru Finlanda. Deși convenția era deschisă doar pentru aderarea statelor membre ale Comunităților Europene, Norvegia și Islanda, state nemembre, au încheiat un acord cu CE în 2001 pentru aplicarea prevederilor Convenției pe teritoriile lor.
Integrarea cadrului Dublin în legislația UE Regulamentul Dublin II a fost adoptat în anul 2003, înlocuind Convenția de la Dublin în toate statele membre ale UE, cu excepția Danemarcei, care deține o clauză de exonerare privind punerea în aplicare a regulamentelor în spațiul de libertate, securitate și justiție. Un acord cu Danemarca privind extinderea aplicării Regulamentului în această țară a intrat în vigoare în 2006. Un protocol separat a extins, de asemenea, acordul dintre Islanda și Norvegia la Danemarca în 2006. Prevederile Regulamentului au fost extinse, prin intermediul unui tratat, și către state nemembre: Elveția, la 1 martie 2008, care votase la 5 iunie 2005 cu un procent de 54,6% pentru ratificarea acestuia, și Liechtenstein, la 1 aprilie 2011. Ulterior, un protocol a făcut ca acest acord să fie aplicabil și pentru Danemarca.
A doua fază a Sistemului European Comun de Azil La 3 decembrie 2008, Comisia Europeană a propus o serie de amendamente la Regulamentul Dublin, creând astfel oportunitatea de reformare a Sistemului Dublin. Regulamentul Dublin III (nr. 604/2013) a fost aprobat în iunie 2013, înlocuind Regulamentul Dublin II, și se aplică tuturor statelor membre, cu excepția Danemarcei. Ulterior, Danemarca a notificat UE că va aplica aceste amendamente, în virtutea acordului său bilateral cu UE.
Regulamentul reformat a intrat în vigoare la 19 iulie 2013. Acesta se bazează na același principiu ca și precedentele două, respectiv faptul că primul stat membru în care sunt stocate amprentele digitale sau în care este depusă o cerere de azil este responsabil pentru examinarea cererii de azil a persoanei respective.
În iulie 2017, Curtea Europeană de Justiție a menținut valabilitatea Regulamentului Dublin, declarând că acesta rămâne în vigoare în ciuda afluxului mare de migranți din 2015, acordând astfel statelor membre ale UE dreptul de a transfera migranții înapoi în prima țară de intrare în UE.
Retragerea Regatului Unit din Uniunea Europeană a produs efecte la sfârșitul perioadei de tranziție Brexit, la 31 decembrie 2020, moment în care Regulamentul a încetat să se mai aplice acestui stat.
Regulamentul privind gestionarea azilului și a migrării Regulamentul Dublin III urmează să fie înlocuit de Regulamentul privind gestionarea azilului și a migrării, ca parte a celei de-a treia faze a Sistemului European Comun de Azil. Consiliul Justiție și Afaceri Interne a ajuns la un acord cu privire la o poziție de negociere față de Parlamentul European la 8 iunie 2023. Pactul a fost adoptat de Consiliul European la 14 mai 2024 și va intra în vigoare peste doi ani, începând cu 2026. Regulamentul revizuit se aplică tuturor statelor membre ale UE, cu excepția celor care dețin clauze de exonerare de la politica în spațiul AFSJ: Danemarca și Irlanda. Ulterior, Danemarca a notificat UE că va aplica amendamentele la 11 iunie 2024, în timp ce cererea Irlandei de a participa la aceste amendamente a fost aprobată oficial de Comisie în iulie 2024.
Elementul cheie al Regulamentului privind gestionarea azilului și a migrării este instituirea unui nou mecanism de solidaritate între statele membre. Solidaritatea poate îmbrăca forma relocalizării migranților, a contribuțiilor financiare, a detașării de personal sau a unor măsuri axate pe consolidarea capacităților. Solidaritatea va fi obligatorie pentru statele membre, însă forma de solidaritate va fi la latitudinea acestora. În locul unei relocalizări, statele membre pot opta pentru o contribuție financiară de 20 000 de euro. Normele actualizate privind solidaritatea îmbină solidaritatea obligatorie pentru sprijinirea statelor membre care se confruntă cu un aflux semnificativ de migranți cu opțiuni flexibile de contribuție. Aceste contribuții din partea statelor membre pot include relocalizarea persoanelor, sprijinul financiar sau, de comun acord cu statul beneficiar, măsuri alternative de solidaritate (cum ar fi punerea la dispoziție de personal de frontieră sau asistență pentru înființarea de centre de primire).
Critici Conform Consiliului European pentru Refugiați și Exilați (ECRE) și UNHCR, sistemul actual nu reușește să asigure o protecție echitabilă, eficientă și eficace. În jurul anului 2008, refugiații transferați în temeiul Regulamentului Dublin nu au putut beneficia întotdeauna de acces la o procedură de azil. Acest lucru a expus persoanele respective riscului de a fi returnate în țări unde erau persecutate. Atât ECRE, cât și UNHCR au susținut în repetate rânduri că Regulamentul Dublin afectează drepturile legale și bunăstarea personală a solicitanților de azil, inclusiv dreptul la o examinare echitabilă a cererii lor de azil și, în cazul în care este recunoscută, la o protecție eficientă, conducând totodată la o distribuție inegală a cererilor de azil între statele membre.
Aplicarea acestui regulament poate întârzia în mod grav prezentarea cererilor și poate duce la situații în care acestea nu sunt analizate niciodată. Printre motivele de îngrijorare se numără utilizarea detenției pentru punerea în executare a transferurilor solicitanților de azil din statul în care aceștia depun cererea către statul considerat responsabil (cunoscute sub numele de transferuri Dublin), separarea familiilor și refuzul unei posibilități reale de a introduce o cale de atac eficientă împotriva transferurilor. De asemenea, sistemul Dublin sporește presiunea asupra regiunilor de la frontierele externe ale UE, unde intră majoritatea solicitanților de azil și unde statele sunt adesea cel mai puțin capabile să le ofere acestora sprijin și protecție.
După ce ECRE, UNHCR și alte organizații neguvernamentale au criticat deschis sistemul de azil din Grecia, inclusiv lipsa de protecție și îngrijire pentru copiii neînsoțiți, mai multe țări au suspendat transferurile de solicitanți de azil către Grecia în temeiul Regulamentului Dublin II. Norvegia a anunțat în februarie 2008 că va opri orice transfer de solicitanți de azil înapoi în Grecia în baza Regulamentului Dublin II. În luna septembrie a aceluiași an, această țară a revenit asupra deciziei, anunțând că transferurile către Grecia se vor baza pe evaluări individuale. În aprilie 2008, Finlanda a anunțat o măsură similară.
Regulamentul este criticat, de asemenea, de Comisarul pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei, care susține că acesta subminează drepturile refugiaților.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărât, în cauza M.S.S. împotriva Belgiei și Greciei din 21 ianuarie 2011, că atât guvernul grec, cât și cel belgian au încălcat Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin aplicarea legislației Uniunii Europene privind solicitanții de azil, aplicându-le amenzi de 6 000 de euro, respectiv 30 000 de euro. Recent, s-au făcut auzite voci care solicită impunerea unor sancțiuni mai severe, în cazul în care s-ar mai produce în viitor situații similare de încercare de aplicare a legislației UE în materie de azil.
Cauza Tarakhel împotriva Elveției O hotărâre a Marii Camere a Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) a stabilit că Regulamentul Dublin are potențialul de a submina drepturile individuale și siguranța refugiaților. Golajan și Maryam Tarakhel au fugit din Iran în Italia împreună cu cei șase copii ai lor. După ce au părăsit fără permisiune centrul de primire din Bari, Italia, familia a solicitat azil mai întâi în Austria și apoi în Elveția, însă ambele țări au cerut transferul de competență către autoritățile italiene în temeiul clauzei de suveranitate din articolul 3 al Regulamentului Dublin, care permite statelor să externalizeze examinarea cererilor. Tarakhel s-a adresat ulterior Oficiului Federal pentru Migrație pentru a solicita azil în Elveția, însă această instituție a concluzionat că, în conformitate cu Regulamentul Dublin, Italia era responsabilă de soluționarea cazului lor. Familia Tarakhel a contestat decizia în temeiul articolului 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, susținând că ar fi supusă unui „tratament inuman și degradant” dacă ar fi obligată să se întoarcă în Italia, din cauza „deficiențelor sistemice” din gestionarea azilului din această țară. Ei au afirmat că, prin raportare la articolul 3, le-au fost încălcate și drepturile prevăzute la articolul 13 din Convenție, care garantează dreptul la un recurs efectiv, deoarece guvernul elvețian nu a luat în considerare situația lor familială. În anul 2013, în Italia fuseseră depuse peste 14 000 de cereri de azil pentru doar 9 630 de locuri disponibile. Deoarece instanța elvețiană nu era obligată, prin Regulamentul Dublin, să asigure primirea în condiții de siguranță a familiei formate din opt persoane, Curtea a considerat că existau motive plauzibile ca familia să se teamă de modul în care va fi tratată în Italia. În plus, Curtea a apreciat că prezența copiilor, o categorie demografică „deosebit de defavorizată și vulnerabilă”, impunea guvernelor o atenție sporită în garantarea unei primiri sigure peste granițe. Plângerea formulată în temeiul articolului 13 a fost declarată în mod manifest nefondată. Marea Cameră a concluzionat, cu o majoritate de 14 voturi la 3, că Elveția trebuie să asigure condiții sigure de azil înainte de a proceda la expulzare.