Centrul de detenție Khao-I-Dang (KID) (în , în ) a fost un lagăr de refugiați cambodgieni situat la 20 km nord de , în Prachinburi (în prezent districtul Ta Phraya, provincia Sa Kaeo, Thailanda). Fiind cel mai longeviv lagăr de refugiați de la granița thailandezo-cambodgiană, acesta a fost înființat la sfârșitul anului 1979 și administrat de Ministerul de Interne thailandez și de Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați (UNHCR), spre deosebire de alte lagăre de la frontieră, care erau administrate de o coaliție formată din UNICEF, Programul Alimentar Mondial, Comitetul Internațional al Crucii Roșii (ICRC) (pentru o scurtă perioadă) și, după 1982, de Misiunea Națiunilor Unite de Ajutorare la Frontieră (UNBRO). Lagărul adăpostea refugiați care fugeau din calea Războiului Cambodgiano-Vietnamez.

Construcția lagărului În estul Thailandei, la câțiva kilometri de granița cu Cambodgia, un complex de case din bambus și stuf a fost deschis la 21 noiembrie 1979, după căderea khmerilor roșii. În urma înființării unui lagăr de urgență pentru refugiați la Sa Kaeo, Ministerul de Interne thailandez l-a autorizat pe Mark Malloch Brown, din cadrul UNHCR, să construiască un al doilea lagăr la poalele muntelui Khao-I-Dang.

Conform lui Martin Barber, șeful Unității Kampucheene a UNHCR, „situl, care acoperea o suprafață de 2,3 km² pe o colină ușor înclinată, avea un drenaj bun. S-a deschis... după doar patru zile de lucrări pregătitoare dedicate stabilirii designului general al lagărului și dezvoltării infrastructurii de bază (drumuri, rezervoare de apă și latrine) pentru prima «secțiune»”. Lagărul era împărțit în sectoare cu o capacitate de 10 000–12 000 de persoane. Fiecare sector avea spațiu alocat pentru locuințe decente și pentru serviciile necesare, inclusiv alimentație suplimentară.

Populația lagărului La 19 octombrie 1979, prim-ministrul thailandez a adoptat o politică a „ușilor deschise”, care le permitea refugiaților cambodgieni să treacă granița în siguranță și să se stabilească în locații specifice. Khao-I-Dang (cunoscut de agențiile umanitare ca KID) a fost conceput ca un centru de detenție temporară pentru refugiații care urmau fie să fie repatriați în Cambodgia, fie expatriați în țări terțe, de îndată ce circumstanțele o permiteau. În prima zi au sosit 4 800 de persoane, iar până la 31 decembrie numărul acestora a ajuns la 84 800. Între noiembrie 1979 și sfârșitul lunii ianuarie 1980, în lagăr au sosit în medie 1 600 de refugiați în fiecare zi. Politica ușilor deschise a Thailandei a fost oprită brusc la 24 ianuarie 1980, iar KID a fost închis pentru noi sosiri.

Planificat inițial pentru a găzdui 300 000 de refugiați, numărul total al populației a atins în cele din urmă pragul de 160 000 în martie 1980. Mai târziu, pe măsură ce KID a devenit principalul centru de detenție pentru refugiații care așteptau vize pentru țări terțe, pătrunderea ilegală în lagăr a devenit extrem de dorită de către refugiații disperați să evadeze din Cambodgia, iar contrabanda, furturile și violența au scăpat de sub control. În iulie și august 1980, UNHCR a început să transfere un număr mare de refugiați din KID către Phanat Nikhom, Sa Kaeo II, Mairut și Kap Choeng. Până în decembrie 1982, populația scăzuse la 40 134 de persoane, pe măsură ce refugiații au fost repatriați forțat, trimiși în țări terțe sau trimiși înapoi în lagărele de la frontieră.

Rezidenții lagărului Prezența la Khao-I-Dang a unui număr mare de refugiați cu studii și experiență în administrație, sănătate, învățământ sau cu abilități tehnice a redus problemele de limbă și a permis implicarea timpurie a acestora în toate domeniile de activitate.

Mulți cambodgieni își amintesc că au petrecut o perioadă de timp la KID, inclusiv dr. Haing S. Ngor din filmul The Killing Fields (în ), care (în calitate de refugiat) a fost angajat în 1979 în spitalul cu 400 de paturi al Crucii Roșii Internaționale (ICRC). Scena finală a filmului a fost filmată la KID în 1983, chiar în secția de chirurgie în care lucrase dr. Ngor. Printre foștii refugiați care și-au descris experiențele din Khao-I-Dang se numără Molyda Szymusiak, Chanrithy Him, Oni Vitandham și Mohm Phat.

Serviciile din lagăr Asigurarea hranei și a apei în cantități suficiente a reprezentat o problemă logistică majoră. Apa era adusă zilnic cu autocisterne din zone de aprovizionare aflate la o distanță de una până la două ore. Aceasta era raționalizată la 10–15 litri de persoană pe zi în lagăr și la 50–60 de litri pe zi pentru fiecare pacient spitalizat.

Serviciile educaționale și medicale au fost furnizate de organizații de ajutorare thailandeze și internaționale. KID a devenit în scurt timp lagărul cu cele mai multe servicii de pe granița thailandezo-cambodgiană, fiind probabil cel mai complex dotat lagăr de refugiați din lume. La începutul anului 1980, 37 de agenții de voluntariat își desfășurau activitatea în lagăr. Majoritatea serviciilor de sănătate erau asigurate de ICRC, Medici fără frontiere, Crucea Roșie Thailandeză, , Irish Concern, Catholic Relief Services, International Rescue Committee, American Refugee Committee, Christian and Missionary Alliance, , Handicap International, Malteser International și YWAM.

Spitalul lagărului ICRC a ales KID pentru primul său spital chirurgical de frontieră, unde erau îngrijiți pacienții cu traume acute — la început, în special răniți de război, iar ulterior, un număr mare de victime ale minelor antipersonal. Echipamentul chirurgical a fost donat de pe nava-spital franceză L'Île de Lumière. Initial, au fost construite două spitale (A și B) cu câte 900 de paturi fiecare, repartizate în 17 saloane: patru saloane de pediatrie, inclusiv un centru de nutriție intensivă; două saloane de ginecologie și obstetrică; două saloane de chirurgie, inclusiv un centru de primiri urgențe; un centru pentru tuberculoză și opt saloane de medicină generală. În plus, exista o unitate chirurgicală cu două săli de operație ce includeau patru mese de operație, precum și o unitate postoperatorie. De asemenea, complexul dispunea de două bucătării de spital, un depozit, un laborator și o sală de radiologie. Fiecare salon găzduia între 70 și 120 de pacienți, capacitatea întregii facilități fiind de aproximativ 1 800 de pacienți.

Spitalul ICRC a început să trateze pacienți la 27 noiembrie 1979, iar în primele sale 54 de zile de funcționare au fost efectuate 521 de intervenții chirurgicale, dintre care 162 au fost legate de răni de război, inclusiv 22 de amputații. În total, 80% dintre operații au fost intervenții chirurgicale de urgență cauzate de traume, în timp ce restul au fost efectuate pentru a ameliora dureri severe sau hemoragii. În primele două luni, s-a înregistrat o medie de 9,5 operații pe zi, cu un maxim de 16.

Până la sfârșitul anului 1980, Spitalul B nu a mai fost utilizat și a fost transformat în clădiri mai mici cu alte destinații, unele dintre acestea fiind distruse într-un incendiu în 1981.

În iunie 1984, echipele medicale care activau în spitalul ICRC din KID erau formate din patru chirurgi, patru anesteziști și 13 asistenți medicali trimiși de nouă societăți naționale de Cruce Roșie (Belgia, Elveția, Finlanda, Franța, Islanda, Japonia, Norvegia, Regatul Unit și Suedia). Coordonatorul medical și administratorul spitalului erau trimiși de societățile de Cruce Roșie din Noua Zeelandă, respectiv Canada. În plus, 120 de cadre medicale thailandeze și khmere asistau aceste echipe în activitatea lor.

Secretarul General al ONU, Kurt Waldheim, a vizitat spitalul din Khao-I-Dang la 6 august 1980, iar Javier Pérez de Cuéllar l-a vizitat la 27 ianuarie 1985. Fostul președinte Jimmy Carter și Prima Doamnă Rosalynn Carter au vizitat lagărul la 6 iunie 1985.

Închiderea lagărului Dimensiunea lagărului Khao-I-Dang a scăzut constant pe măsură ce populația acestuia a fost relocată în alte țări. În cele din urmă, a devenit un lagăr format din persoane care fuseseră respinse pentru relocare; mulți fuseseră respinși de mai mult de o țară. Pe măsură ce perspectivele unor noi relocări se diminuau, Thailanda a declarat lagărul închis la sfârșitul lunii decembrie 1986. Relocările rezidenților ilegali din lagăr către taberele de la frontieră au început în martie 1987. Ca răspuns la presiunile internaționale, selecția pentru relocare a populației reziduale a fost prelungită din nou în 1988, după care autoritățile thailandeze au decretat oficial că toți refugiații rămași vor fi transferați la frontieră pentru a fi repatriați în Cambodgia. Rezidenții din KID s-au opus vehement față de ceea ce considerau a fi o repatriere forțată și au organizat numeroase demonstrații. Până în decembrie 1989, populația lagărului era de 11 600 de persoane.

Lagărul s-a închis definitiv la 3 martie 1993, în timpul operațiunii UNTAC, când toți rezidenții rămași au fost mutați în lagărul de refugiați Site Two pentru a aștepta repatrierea în Cambodgia. În cadrul ceremoniei de închidere, , trimisul special al UNHCR din acea perioadă, a numit KID un „simbol puternic și tragic” al exodului cambodgian și al răspunsului umanitar internațional.

Note

Lectură suplimentară

Legături externe

Categorie:Thailanda Categorie:Tabere de refugiați din Asia Categorie:Fondări în 1979 Categorie:Desființări în 1993