Literatură digitală

Literatura digitală, numită și „literatură electronică” sau „literatură informatică”, cuprinde diferite forme literare influențate de tehnologie și de cultură digitală: literatura produsă de mașini generative sau de calculatoare, literatura produsă pe web — cyberliteratura sau literatura hipertextuală — ori pe aplicații, literatura care circulă prin diferite formate de carte electronică etc.

Descriere Dezvoltarea literaturii digitale produce o schimbare de percepție asupra statutului literaturii în epoca digitalului. Literatura digitală cuprinde și producțiile literare care circulă sub formă de cărți fizice, în măsura în care acestea întrețin legături sau interacțiuni cu cultura digitală.

Literatura digitală este, așadar, produsul ansamblului de schimbări provocate de cultura digitală asupra literaturii. Generată de apariția, dezvoltarea și răspândirea tot mai globală a calculatorului, a tehnologiilor digitale, a Internetului și a webului, literatura digitală se înscrie în domeniul de cercetare al umanioarelor digitale.

Definiții

O literatură care utilizează instrumentele informatice Pentru Philippe Bootz, literatura digitală este „orice formă narativă sau poetică ce utilizează dispozitivul informatic ca mediu și pune în aplicare una sau mai multe proprietăți specifice acestui mediu”.

Această definiție este asemănătoare cu aceea a literaturii electronice propusă de Electronic Literature Organization. Literatura electronică ar grupa operele care prezintă calități literare importante și care ar valorifica posibilitățile și contextul oferit de calculator, indiferent dacă acesta este sau nu conectat la o rețea.

Katherine Hayles precizează că literatura electronică exclude în general producțiile tipărite care sunt ulterior digitalizate. Potrivit acesteia, literatura electronică ar fi creată pe calculator pentru a fi citită tot pe un ecran. Hibridă prin natura sa, literatura electronică ar fi construită pornind de la diverse tradiții, precum filmul, jocurile video sau arta vizuală. Deoarece a devenit rapid o practică multimodală, literatura electronică îi obligă pe autori și pe cititori să mobilizeze cunoștințe sau competențe provenite din domenii diferite, pentru a înțelege toate strategiile de scriere și adevăratul potențial al literaturii digitale.

O definiție formulată de Floriane Philippe plasează literaritatea în centrul definiției literaturii digitale. Pentru aceasta, ar fi vorba despre „un obiect literar care utilizează ca mijloc de producție specificitățile tehnice legate de informatică”.

Potrivit lui Serge Bouchardon, literatura digitală reunește „ansamblul creațiilor care pun în tensiune literaritatea și specificitățile suportului digital”.

Axate pe instrumentele necesare producerii sau difuzării literaturii digitale, aceste definiții se concentrează pe noile posibilități literare oferite de dispozitive și tehnologii precum calculatorul și webul.

Un fenomen cultural miniatura|Creație literară digitală în bibliotecă Potrivit lui Marcello Vitali-Rosati, filosof italian, trecerea de la expresia „literatură electronică” la „literatură digitală” înseamnă că însuși obiectul studiat s-a deplasat: mai mult decât o literatură care utilizează instrumente informatice, literatura digitală definește un adevărat „fenomen cultural” și depășește, prin urmare, chestiunea dispozitivelor tehnice. Astfel, epoca digitală „modifică [fundamental] practicile noastre și sensul lor” și conduce la o cultură propriu-zis digitală.

Pentru Marcello Vitali-Rosati, a vorbi despre „literatură digitală” nu înseamnă a „studia operele literare produse cu ajutorul informaticii, ci a înțelege noul statut al literaturii în epoca digitalului”. Textele literare clasice aparțin de acum unei societăți numite digitale, și nu unei societăți manuscrise.

Potrivit lui Alexandre Gefen, odată cu apariția digitalului, „logica noilor suporturi în Galaxia Gutenberg este inseparabilă de un întreg ecosistem digital, ba chiar de mutația unei întregi societăți”. Digitalul zdruncină astfel noțiunile de autor, cititor sau operă și, implicit, însăși noțiunea de literatură.

În aceste definiții, literatura digitală nu se limitează la ceea ce este produs prin informatică, ci ar cuprinde atât schimbările provocate de cultura digitală asupra publicațiilor pe hârtie ale editurilor tradiționale, cât și formele literare făcute posibile sau puse în valoare de dezvoltarea tehnologiilor digitale.

Aceasta conduce la mize diverse. Literatura din epoca digitală devine, într-adevăr, subiectul multor întrebări. Se poate analiza raportul dintre imaginar și real, precum și granițele dintre literatură și realitate. De asemenea, este repusă în discuție figura și statutul autorului, care poate că nu mai sunt aceleași.

Forme literare digitale

Literatura generativă Generatorul de text permite crearea unui text pornind de la un ansamblu de reguli prestabilite.

Pentru Jean Clément, textele create prin literatura generativă contează mai puțin decât felul în care sunt create: „generarea automată a textelor [...] valorează mai mult prin procesul pe care îl pune în aplicare — care ține de poetică, în sensul construirii unui dispozitiv textual — decât prin produsele care rezultă din el”.

Generatorul combinatoriu Generatorul combinatoriu construiește un text pornind de la algoritmi, prin combinarea unor fragmente deja existente; adesea, un principiu aleatoriu reglează asamblarea fragmentelor de text.

Literatura generativă se înscrie în descendența literaturii cu constrângeri a grupului Ouvroir de littérature potentielle (OULIPO), creat în 1961 de Raymond Queneau și François Le Lionnais. Abordarea literară a Oulipo prefigurează literatura generativă, deoarece are „o abordare matematică și algoritmică a literaturii”.

Pornind de la aceeași poveste sau de la aceeași structură, literatura generativă face posibilă variația textului, ca în opera ”O sută de mii de miliarde de poeme” (în ) a lui Queneau, un obiect-carte care permite, cu ajutorul unor benzi de text, lectura a până la o sută de mii de miliarde de poeme. Colectivul va crea, de altfel, mai multe programe informatice pornind de la opera lui Queneau.

Generatorul automat Generatorul automat, numit și „littéraciel” de Jean-Pierre Balpe și de membrii grupului L.A.L.A.M.O. (Atelier de Littérature Assistée par la Mathématique et l'Ordinateur), se bazează pe lingvistică structurală, dar și pe analiza structurală a narațiunii, de la A. J. Greimas sau C. Brémond, și pe gramatica generativă a lui Noam Chomsky.

Într-adevăr, aceste lucrări ar fi deschis textul către „metode de analiză care descriu generarea enunțurilor în limbă după modelul unor algoritmi formalizabili pe calculator”.

Generatorul automat permite construirea algoritmică a unui text pornind de la o bancă de cuvinte și de la reguli informatice care controlează asamblarea acestor cuvinte; el produce narațiune pornind de la un dicționar și de la o gramatică. Spre deosebire de generatorul combinatoriu, generatorul automat nu își epuizează posibilitățile și poate produce, la infinit, texte romanești sau poetice întregi.

Acesta a fost creat în special în anii 1980 de Jean-Pierre Balpe, care îl definește ca „un automat capabil să producă într-o cantitate psihologic nelimitată obiecte acceptabile într-un domeniu de comunicare definit anterior”.

Poezia digitală

Influența avangardelor artistice din secolul al XX-lea Potrivit lui Philippe Bootz, curentele de avangardă artistice ale secolului al XX-lea, printre care futurismul, dadaismul, lettrismul, poezia concretă, poezia sonoră și mișcarea Fluxus, au zdruncinat lumea artelor.

Deși aceste mișcări artistice nu sunt în mod specific literare, în literatură aceste avangarde au pus în discuție însăși concepția despre text: ele au deschis textul către multimedia, permițând totodată ca semnificația sa să intre în relație cu suportul sau cu mediul său.

Prin aceasta, ele anticipează mai multe forme de poezie digitală „prin utilizarea intensivă pe care o fac a algoritmilor «impliciți» [...], prin împletirea mediilor, prin dezvoltarea unor practici legate de mediu — mai ales în poezia sonoră — sau de dispozitivul de comunicare”. Pe lângă aceste influențe, Bootz observă și că avangardele artistice au abolit frontierele dintre diferitele domenii artistice și au experimentat asupra limbii concepând-o ca pe un cod, ceea ce va face și literatura digitală.

Poezia digitală animată Philippe Bootz și revista Alire se numără, în Franța, printre pionierii poeziei digitale animate, care utilizează afișarea textului și potențialul ecranului pentru a produce efecte literare și estetice.

Poezia digitală animată nu propune doar un text static, ci permite poemului să devină dinamic vizual, textual și formal. Potrivit lui Jean Clément, „ea este complet inseparabilă de suportul său și nu ar putea fi nici rostită, nici citită fără a-și pierde esențialul substanței”.

Literatura hipertextuală Pentru un articol mai general, vezi Hipertext.

Literatura hipertextuală propune o structură alcătuită din legături, care îi permite cititorului să își orienteze singur parcursul de lectură. În acest sens, lectura hipertextuală urmărește mai întâi să îi acorde cititorului o putere de producere a sensului operei; ea se opune astfel lecturii liniare și sensului care ar fi impus de materialitatea cărții pe hârtie.

Totuși, construirea hipertextului este în sine o formă de impunere a sensului asupra cititorului, deoarece „hiperlinkul este introdus înainte de toate de un autor pentru a reflecta punctul său de vedere asupra coerenței dintre două sau mai multe texte”.

Literatura hipertextuală permite, de asemenea, crearea impresiei unui dialog între cititor și autor. Totodată, deoarece este solicitată participarea activă a cititorului, ea pune în relief dimensiunea colectivă și colaborativă a literaturii.

Primul roman hipertextual este recunoscut ca fiind Afternoon, a story de Michael Joyce, creat în 1985 și difuzat ulterior pe dischetă.

Webul și literatura Odată cu apariția și utilizarea tot mai globală a webului, autorii au găsit un nou loc de publicare și difuzare a operelor, care permite evitarea lanțului editorial comercial tradițional. Producerea și publicarea online a textelor pe web fiind facilitate și de sistemele de gestionare a conținutului sau de anumite bloguri, a deveni autor este foarte accesibil.

Pe web, cititorii sunt, de altfel, adesea invitați să răspundă prin dispozitive care permit adăugarea de comentarii sau orice altă formă de feedback, iar distanța dintre rolul autorului și cel al cititorului se diminuează. Formele de literatură digitală se multiplică și dau naștere unor practici diferite, precum blogurile de autor, forumurile de scriere sau fanfiction-urile, care reunesc comunități de utilizatori.

Totuși, pentru Alexandra Saemmer, multe dintre aceste practici de scriere rămân foarte tradiționale, deoarece potențialul suportului digital nu produce efecte estetice: „legătura hipertextuală, instrument sintactic revoluționar, nu este utilizată decât în interiorul unui sumar care facilitează «răsfoirea»; animația textuală, instrument semantic care reînnoiește profund aspectul grafic al materiei textuale, este fie absentă, fie redusă la o funcție de gadget; codurile de programare prezente sub suprafața netedă a ecranului nu joacă decât un rol de limbaj secundar și invizibil”.

Alexandra Saemmer observă că pe web s-au dezvoltat trei forme literare digitale principale: hiperficțiunile, în care cititorul poate deschide ferestre contextuale — pop-up — ce aduc descrieri sau explicații suplimentare ori fire narative secundare adăugate firului narativ principal; literaturile animate, în care literele se animă, apelând la moduri scenografice și plastice pentru a crea noi efecte de sens; și literaturile programate, în care codurile programului, care servesc drept suport pentru text, ajung să guverneze sensul.

Literatura produsă pe rețelele sociale

Twittérature