Oryxul alb (Oryx dammah) sau oryxul cu coarne sabie este o antilopă mare din genul Oryx, care odinioară era răspândită în Africa de Nord și în părți ale Africii de Vest și Centrale. În 2000, a fost declarată dispărută în sălbăticie pe Lista Roșie a IUCN, dar în 2023, a fost retrogradat la categoria „pe cale de dispariție”, cu o populație reintrodusă în Ciad. Acest oryx este adaptat la condițiile dure ale deșertului și poate supraviețui luni întregi fără apă potabilă. Fiind un animal care pășunează, își obține cea mai mare parte a aportului zilnic de umiditate din plante.

Taxonomie și denumire Oryxul alb este un membru al genului Oryx și al familiei Bovidae. Naturalistul german Lorenz Oken l-a descris pentru prima dată în anul 1816, numindu-l Oryx algazel. Oryx tao, O. leucoryx, O. damma, O. dammah, O. bezoarticus și O. ensicornis.

În 1826, Philipp Jakob Cretzschmar a folosit numele de Oryx ammah pentru această specie. Un an mai târziu, a intrat în uz denumirea de Oryx leucoryx, dar cum aceasta era deja un sinonim al oryxului arab (numit pe atunci Oryx beatrix), s-a renunțat la ea, iar Oryx algazel a fost acceptat din nou. Peste mai bine de 100 de ani, în 1951, Sir John Ellerman și Terence Morrison-Scott au constatat că nici numele de Oryx algazel nu era eligibil pentru a fi utilizat. În cele din urmă, în ianuarie 1956, International Trust for Zoological Nomenclature a acceptat Oryx dammah ca denumire științifică oficială. De atunci nu s-a mai făcut nicio modificare, deși multe lucrări publicate după 1956 au creat confuzie prin folosirea unor nume precum O. gazella tao.

Denumirea sa științifică, Oryx dammah, este derivată din: cuvântul din greaca veche ὄρυξ (orux), care înseamnă gazelă sau antilopă; termenul latin damma (cerb lopătar sau antilopă); și cel arab dammar (oaie). Oryxul cu coarne sabie își datorează numele coarnelor sale, care se aseamănă cu niște iatagane (sabie curbată).

Descriere

Orxul alb este o antilopă de talie mare care măsoară puțin peste 1 metru înălțime la greabăn. Specia prezintă un dimorfism sexual clar, masculii fiind mai mari și mai grei decât femelele. Masculii cântăresc între 140 și 210 kg în timp ce femelele cântăresc între 91 și 140 kg. Lungimea corpului (de la cap până la baza cozii) variază între 140 și 240 cm. Coada măsoară 45–60 cm în lungime și se termină cu un smoc de păr.

Speranța de viață a speciei poate ajunge până la 20 de ani. În captivitate (la Parcul Zoologic Național Smithsonian), o femelă a atins vârsta excepțională de 21 de ani, în condițiile în care femelele au, de regulă, o durată de viață de aproximativ 15 ani.

Blana oryxului oferă adaptări extraordinare pentru supraviețuirea în habitatele aride. Blana adulților este predominant albă, având pieptul de o culoare roșu-maroniu și marcaje negre pe frunte și de-a lungul nasului. Blana albă reflectă razele soarelui și căldura intensă a deșertului, în timp ce zonele negre și vârful limbii oferă protecție împotriva arsurilor solare.

Puii se nasc cu o blană galbenă, lipsită de marcajele distinctive ale adulților. Acestea apar ulterior, iar coloritul complet de adult este dobândit între vârsta de 3 și 12 luni.

O caracteristică definitorie a acestei specii o reprezintă coarnele lungi, subțiri, simetrice și curbate spre spate (în formă de sabie). Coarnele sunt prezente la ambele sexe (cele ale femelelor fiind mai subțiri) și pot atinge o lungime de 1,0 până la 1,2 metri. Pereții interiori ai coarnelor sunt atât de subțiri încât acestea se pot rupe cu ușurință. Printre alte adaptări anatomice se numără ugerul femelei, prevăzut cu patru mameloane, și copitele mari și lățite, excelent adaptate pentru a le permite acestor antilope să meargă cu ușurință pe nisipul fin al habitatelor uscate.

Comportament

Oryxul alb este un animal extrem de sociabil, care călătorește în mod obișnuit în grupuri (cârduri) formate din 2 până la 40 de indivizi, conduse în general de un taur dominant. În trecut, în perioadele de migrație, aceste antilope se adunau în turme uriașe de câteva mii de exemplare. În timpul sezonului ploios, migrează spre nord, în adâncul Deșertului Sahara.

Este un animal diurn. În orele răcoroase de dimineață și seara, aceste antilope se odihnesc la umbra arborilor și arbuștilor; dacă vegetația lipsește, își sapă adâncituri în sol cu ajutorul copitelor pentru a se adăposti acolo. Masculii se luptă frecvent, însă confruntările lor sunt scurte și lipsite de violență extremă. Prădătorii lor naturali – cum ar fi leii, leoparzii, hienele, gheparzii, șacalii aurii, vulturii și câinii sălbatici africani – vânează și ucid în special exemplarele slăbite sau puii.

Adaptări Această specie posedă un metabolism remarcabil, adaptat să funcționeze eficient la temperaturile extreme din habitatul său. Deoarece corpul lor are nevoie de o cantitate mult mai mică de apă pentru a se răci prin evaporare, antilopele pot rezista perioade îndelungate fără să bea apă.

Pot permite temperaturii interne a corpului să crească până la aproape 46,5 °C înainte de a începe efectiv să transpire. Această toleranță la temperaturi extreme ar fi letală pentru majoritatea celorlalte mamifere. În perioadele în care resursele de apă sunt abundente, antilopele pot folosi pierderea controlată de lichide prin urină și fecale pentru a-și coborî temperatura corpului pe timp de noapte sub 36 °C. Acest proces le oferă un avantaj major în ziua următoare, prelungind timpul necesar până când organismul atinge din nou temperatura maximă.

Pentru a preveni supraîncălzirea organelor vitale, antilopele posedă o rețea densă de vase de sânge fine. Aceasta preia sângele arterial cald pompat de inimă către cap și îl trece prin imediata apropiere a pasajului nazal. Aici, datorită schimbului de căldură facilitat de respirație și evaporare, sângele se răcește cu până la 3 °C înainte de a ajunge efectiv la creier, care este unul dintre cele mai sensibile organe ale corpului la variațiile de temperatură.

Hrană

În sălbăticie, habitatul specific al oryxului alb este reprezentat de stepe și deșerturi. Fiind o specie extrem de adaptabilă din punct de vedere alimentar, regimul său conține o varietate de resurse vegetale: frunziș, iarbă, ierburi aromatice, arbuști, plante suculente, leguminoase, rădăcini suculente, muguri și fructe. Este renumit pentru capacitatea sa extraordinară de a supraviețui fără apă timp de 9 până la 10 luni. Această performanță ecologică se datorează unor adaptări fiziologice și comportamentale remarcabile. Rinichii lor sunt extrem de eficienți, fiind capabili să concentreze urina la maximum pentru a preveni pierderile de apă din organism.

Antilopele își asigură necesarul de apă consumând plante bogate în umiditate, cum ar fi pepenele sălbatic (Citrullus colocynthis), specia Indigofera oblongifolia și ramurile fără frunze ale arbustului Capparis decidua. În timpul nopții sau dimineața devreme, acestea caută plante precum Indigofera colutea, care produc o secreție higroscopică (ce absoarbe și reține umezeala din aer), acoperindu-și astfel necesarul zilnic de apă.

Compoziția dietei lor variază semnificativ în funcție de regimul precipitațiilor și de alternanța sezoanelor. Consumă ierburi care cresc sub formă de tufe, cum ar fi Cymbopogon schoenanthus, deși în mod normal preferă gramineele mult mai apetisante și hrănitoare, precum Cenchrus biflorus, Panicum laetum și Dactyloctenium aegyptium. La începutul sezonului uscat se hrănesc intens cu păstăile pline de semințe ale arbustului Acacia raddiana. În timpul sezonului uscat, pentru a supraviețui, se bazează pe ierburi perene din genuri precum Panicum (în special Panicum turgidum) și Aristida, completându-și dieta cu plante de foioase și arbuști precum speciile de Leptadenia, Cassia italica și Cornulaca monacantha.

Reproducere

Atât masculii, cât și femelele de oryx alb ating maturitatea sexuală la vârsta de 18–24 de luni. Frecvența împerecherilor crește semnificativ atunci când condițiile de mediu sunt favorabile. Nașterile înregistrează un vârf în intervalul dintre lunile martie și octombrie. În grădinile zoologice, masculii sunt cel mai activi din punct de vedere sexual în timpul toamnei.

Ciclul estral durează aproximativ 24 de zile, iar femelele trec printr-o perioadă anovulatorie (fără ovulație) în timpul primăverii. Intervalul dintre două fătări succesive este mai mic de 332 de zile, ceea ce demonstrează că oryxul alb este o specie poliestrală (prezintă mai multe cicluri de călduri pe an).

Curtarea se desfășoară printr-un ritual specific numit „cercul de împerechere”. Masculul și femela se poziționează paralel unul față de celălalt, orientați în direcții opuse. Aceștia încep să se învârtă în cerc unul în jurul celuilalt până când femela îi permite masculului să o monteze din spate. Dacă femela nu este pregătită pentru împerechere, ea fuge și se rotește în direcția inversă.

Copulația se finalizează rapid, în aproximativ 10 secunde. Femelele se pot împerechea din nou în timpul estrului post-partum (căldurile de după fătare), fiind astfel capabile să dea naștere unui pui în fiecare an.

Perioada de gestație durează aproximativ nouă luni, după care femela dă naștere unui singur pui, cu o greutate cuprinsă între 10 și 15 kg. Nașterile gemelare sunt extrem de rare, reprezentând doar 0,7% dintre fătările monitorizate în cadrul unui studiu de specialitate. După fătare, mama se reîntoarce în cadrul turmei, în timp ce puiul rămâne ascuns la o anumită distanță de grup pentru a nu atrage prădătorii. Femela se separă de turmă timp de câteva ore doar pentru a-și alăpta puiul. În acest timp, ea curăță puiul pe măsură ce acesta defechează pentru a elimina orice urmă de miros care ar putea fi detectată de carnivore. Procesul de înțărcare începe la vârsta de 3,5 luni, iar tinerii oryx devin complet independenți în jurul vârstei de 14 săptămâni.

Galerie

Note

Legături externe https://www.thenationalnews.com/uae/environment/2021/12/22/abu-dhabi-sends-critically-endangered-animals-to-chad/?outputType=amp

Categorie:Oryx Categorie:Mamifere erbivore Categorie:Mamifere din Africa Categorie:Mamifere descrise în 1827