Reformismul este o tendință politică care susține reforma unui sistem existent sau unei instituții – adesea o structură politică sau religioasă consacrată – spre deosebire de abolirea sau înlocuirea acesteia prin revoluție.
În cadrul mișcării socialiste, reformismul susține că schimbarea graduală prin intermediul instituțiilor existente poate duce, în cele din urmă, la transformări fundamentale ale sistemelor politice și economice ale unei societăți. Ca orientare politică și ipoteză privind schimbarea socială, reformismul a apărut ca o reacție la socialismul revoluționar; acesta din urmă susține că răsturnarea revoluționară constituie o precondiție necesară pentru schimbările structurale indispensabile transformării sistemului capitalist într-un sistem socialist calitativ diferit. Ca răspuns la viziunea peiorativă care considera reformismul drept o abordare lipsită de potențial transformator, filosoful André Gorz a conceptualizat, în 1987, ideea de „reformă non-reformistă”, punând nevoile umane mai presus de interesele capitalismului.
Ca doctrină politică, reformismul de centru-stânga se distinge de reformismul de centru-dreapta, care, dimpotrivă, urmărește să conserve și să consolideze status quo-ul, prevenind schimbări structurale fundamentale ale acestuia. Reformismul de stânga susține că o acumulare de reforme poate duce, în cele din urmă, la apariția unor sisteme economice și politice complet diferite de cele ale capitalismului și birocrației actuale.
Reformismul religios a afectat variat, de exemplu, iudaismul, creștinismul, ducând uneori la erezii, schisme sectare și confesiuni religioase cu totul noi.
Aspecte generale Există două tipuri de reformism. Unul nu urmărește instaurarea socialismului sau realizarea unor schimbări economice fundamentale în societate, fiind utilizat tocmai pentru a se opune unor astfel de transformări structurale. Celălalt se bazează pe premisa că, deși reformele nu sunt socialiste în sine, ele pot contribui la mobilizarea susținătorilor pentru cauza revoluției, prin popularizarea idealului socialist în rândul clasei muncitoare.
Dezbaterea privind capacitatea reformismului social-democrat de a conduce la o transformare socialistă a societății datează de peste un secol. Reformismul este criticat pentru caracterul său paradoxal, întrucât urmărește depășirea sistemului economic capitalist existent, încercând în același timp să îmbunătățească condițiile din cadrul acestuia și făcându-l astfel să pară mai suportabil pentru societate. Potrivit Rosei Luxemburg, capitalismul nu este răsturnat, „ci, dimpotrivă, este consolidat prin dezvoltarea reformelor sociale”. Într-o notă similară, Stan Parker, din cadrul Partidului Socialist din Marea Britanie, susține că reformele reprezintă o risipă de energie pentru socialiști și sunt limitate, deoarece trebuie să se supună logicii capitalismului.
Teoreticianul social francez Andre Gorz a criticat reformismul, pledând pentru o a treia alternativă — situată între reformism și revoluția socială — pe care a numit-o „reforme non-reformiste”; acestea vizau în mod specific schimbări structurale ale capitalismului, spre deosebire de reformele menite să îmbunătățească condițiile de trai în cadrul sistemului capitalist sau să îl susțină prin intervenționism economic.
În epoca modernă, unele grupări reformiste sunt considerate de centru-dreapta. De exemplu, Partidul Reformist din Canada (istoric) a susținut schimbări structurale la nivelul guvernării pentru a contracara ceea ce considera a fi privarea de o reprezentare adecvată a canadienilor din vestul țării. Unele partide social-democrate, precum menționatul Partid Social-Democrat din Germania și Noul Partid Democrat din Canada, sunt în continuare considerate reformiste și sunt plasate pe eșichierul politic de centru-stânga.
Socialism reformist Primii socialiști moderni ai secolului al XIX-lea au urmat curentul socialismului utopic. În loc să pledeze pentru revoluție, gânditori precum Henri de Saint-Simon, Charles Fourier și Robert Owen credeau că pot convinge guvernele și clasele conducătoare din Anglia și Franța să le adopte proiectele prin intermediul persuasiunii. Reformismul s-a manifestat în cadrul socialismului printr-o disponibilitate de a contesta principiile revoluționare ale ortodoxiei marxiste și prin obiecții față de anumite aspecte ale socialismului științific, fiind etichetat, în linii mari, drept socialism reformist sau socialism progresist. Economistul din secolul al XIX-lea G.A. Kleene a inclus în sfera socialismului progresist poziția lui Eduard Bernstein împotriva „marxismului de «școală veche»”. Disponibilitatea reformiștilor de a contesta socialismul științific – de exemplu, prin critica adusă legii pauperizării crescânde – a fost asociată istoric cu conceptul de socialism progresist.
În 1875, Partidul Social Democrat din Germania (SPD) a adoptat o orientare lassalliană prin Programul de la Gotha, care propunea utilizarea „tuturor mijloacelor legale” pentru a ajunge la o „societate socialistă”; acest program a fost criticat de Karl Marx, care considera revoluția comunistă drept o etapă necesară. Printre delegații la congresul SPD s-a numărat și Bernstein, care a dezvoltat ulterior acest concept, propunând ceea ce a numit „socialism evoluționist”. „Revizionismul” lui Bernstein a devenit rapid ținta criticilor din partea socialiștilor revoluționari. Rosa Luxemburg a condamnat socialismul evoluționist al lui Bernstein în eseul său din 1900, *Reformă socială sau revoluție?*, iar marxistul ortodox Karl Kautsky a criticat aspru concepția acestuia în lucrarea sa din 1909, Drumul spre putere. După moartea Rosei Luxemburg în timpul Revoluției Germane, reformiștii din cadrul SPD s-au văzut nevoiți să concureze cu bolșevicii și cu partidele comuniste satelite ale acestora pentru a câștiga sprijinul intelectualilor și al clasei muncitoare. În 1959, Programul de la Godesberg (adoptat în cadrul unei convenții a partidului desfășurate la Bad Godesberg, lângă Bonn, capitala Germaniei de Vest) a marcat tranziția SPD de la un program marxist ortodox, care preconiza abolirea sistemului capitalist, la unul reformist, axat pe reforma socială. După ce Iosif Stalin și-a consolidat puterea în Uniunea Sovietică, Cominternul a lansat o campanie împotriva mișcării reformiste, etichetând-o drept „social-fascistă”. Potrivit lucrării Zeul care a dat greș de Arthur Koestler – fost membru al Partidului Comunist din Germania, cel mai mare partid comunist din Europa Occidentală în perioada interbelică – comuniștii aliniați cu Uniunea Sovietică au continuat să considere SPD-ul drept adevăratul inamic din Germania, chiar și după ce Partidul Nazist ajunsese la putere.
În Italia, în timpul ascensiunii fascismului, Carlo Rosselli a împărtășit în mare măsură viziunea revizionistă și reformistă a lui Bernstein asupra marxismului ortodox, susținând ideea că socialismul ar trebui să fie succesorul democratic al liberalismului și punând accent pe antifascism. Atât Rosselli, cât și Bernstein au respins materialismul istoric riguros și perspectiva deterministă asupra luptei de clasă, inerente marxismului tradițional, optând în schimb pentru o abordare pragmatică, etică și politică a social-democrației în cadrul instituțiilor liberal-democratice existente (abordare pe care Rosselli a integrat-o în propriul său model de socialism liberal).
În prezent, socialismul progresist sau reformist poate fi asociat cu aripa de stânga a social-democrației, cu aripa moderată sau „de masă” a socialismului democratic, precum și cu socialismul liberal.
Vezi și
Marxism centrist Socialism burghez Socialism democratic Socialism etic Societatea Fabiană Imposibilism Incrementalism Reformiștii iranieni Oportunism Revoluție pasivă Radicalism Possibilism (politică) Post-capitalism Reformism (istoric) Socialism revoluționar Revizionism Schimbare socială Social democrație Liberalism social
Note
Referințe
Legături externe Luxemburg, Rosa (1900). Reform or Revolution?
Categorie:Reformism Categorie:Socialism democratic Categorie:Socialism liberal Categorie:Liberalism Categorie:Socialism Categorie:Teoria marxistă Categorie:Progresism Categorie:Social-democrație Categorie:Marxism