Suren Torosian (în , în ; ) a fost un teolog și episcop armean, care a îndeplinit mai multe însărcinări în cadrul Bisericii Apostolice Armene.
Originar din gubernia Erevan, el a avut o carieră îndelungată de profesor la din Ecimiadzin (1907–1943) și a fost persecutat în perioada instaurării regimului sovietic în Caucazul de Sud, fiind condamnat pe baza unor acuzații false și deținut în închisorile sovietice. A fost hirotonit episcop în anul 1945 și a deținut funcțiile de primat al (1945–1946) și al (1946–1947), apoi a îndeplinit funcții de conducere în eparhiile armene din , și (1947–1954).
Biografie Începuturile carierei S-a născut în anul 1884 în satul Alașkert (atunci Kiarimarh) din (gubernia Erevan, , Imperiul Rus), într-o familie de țărani armeni. A urmat studii elementare la școala parohială și apoi a frecventat cursurile din Ecimiadzin, pe care le-a absolvit în 1907. După absolvirea studiilor seminariale, a lucrat ca profesor la Seminarul Teologic Ghevorghian până în anul 1943. A fost hirotonit preot celibatar (ieromonah) în anul 1913 și a îndeplinit funcția de stareț al din apropierea satului (regiunea Nagorno-Karabah) din 1913 până în 1923.
După invadarea Caucazului de Sud de către trupele Armatei Roșii și sovietizarea regiunii, starețul Suren Torosian (identificat explicit ca „Suren abeg[a] Torosian, starețul Amarasului”) a fost arestat în anul 1920 de autoritățile sovietice din Azerbaidjan și transportat împreună cu 80 de prizonieri turci și alți deținuți armeni către Rostov-pe-Don. Potrivit memoriilor învățătorului Abraham Kisibekian, a fost supus de prizonierii turci unui tratament umilitor pe parcursul drumului și a ajuns pe 6 septembrie 1920 în orașul Gandja, fiind încarcerat în închisoarea orașului, după care a fost dus la Rostov. Suren Torosian a fost unul din clericii armeni condamnați pe baza unor acuzații fabricate și a fost achitat ulterior, după câțiva ani, din lipsă de probe. Numele lui apare în arhivele referitoare la clerul armean persecutat în perioada sovietică.
În anul 1943, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, preotul Torosian a fost înaintat la rangul de arhimandrit (Vardapet) și a preluat conducerea neoficială a Eparhiei Caucazului de Nord, fiind desemnat locțiitor de primat de arhiepiscopul , care îndeplinea funcția de locțiitor al catolicosului, după întâlnirea din 19 aprilie 1944 a înaltului ierarh cu Iosif V. Stalin, conducătorul Uniunii Sovietice.
Arhimandritul Suren Torosian a fost numit în 18 februarie 1945 ca primat al , cu sediul în orașul Armavir din ținutul Krasnodar și a fost hirotonit episcop în 1 iulie 1945 de către patriarhul suprem și Ghevorg al VI-lea Ciorekcian (1945–1954), care condusese Biserica Apostolică Armeană ca locum tenens de catolicos din 12 aprilie 1941 și fusese ales catolicos în 22 iunie 1945, după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Torosian era unul din cei zece episcopi hirotoniți de catolicos (patru pentru eparhiile din URSS și șase pentru eparhiile din diaspora) în anul 1945 și a condus Eparhia Caucazului de Nord și Astrahanului până în februarie 1946, când a fost transferat în România. În acea perioadă, Eparhia Caucazului de Nord și Astrahanului avea patru biserici funcționale (Armavir, Kizlear, Krasnodar și Ordjonikidze), care erau deservite de patru preoți.
Episcop în România Catolicosul Ghevorg al VI-lea l-a numit în februarie 1946 pe episcopul Suren Torosian ca șef spiritual (primat) al , în locul rămas vacant din octombrie 1942, în urma decesului arhiepiscopului Husik Zohrabian.Jurnalistul și publicistul Simion Tavitian îl înscrie pe „episcopul Suren Torosian” în volumul I al cărții Armeni de seamă din România (Ed. Ex Ponto, Constanța, 2006, p. 8), îl listează cu anul 1945 în cronologia înalților prelați armeni care au păstorit în Țările Române. Transferarea a trei episcopi (Nerses Abrahamian, Ruben Grambian și Suren Torosian) din cei patru hirotoniți în anul 1945 pentru eparhiile din URSS de către Ghevorg al VI-lea la conducerea unor eparhii armene din diaspora evidenția, potrivit cercetătorului american Felix Corley, intenția noului catolicos de a spori prestigiul Bisericii Apostolice Armene în străinătate, în ciuda impactului negativ al acestei măsuri asupra eparhiilor armene de pe teritoriul sovietic. În consecință, Torosian a părăsit Armenia Sovietică și s-a deplasat în România pentru a-și lua postul în primire, cu acordul guvernului României. A călătorit cu vaporul Kremlin de la Odesa la Constanța și a sosit în România în cursul zilei de 28 martie 1946, fiind întâmpinat de o delegație a armenilor români, care l-a însoțit spre București.
După sosirea în România, el a vizitat comunitățile armene din orașele Galați și Brăila în iunie 1946, ocazie cu care a asistat la slujbele religioase oficiată în bisericile armenești, a citit mesajul adresat armenilor din România de catolicosul din Ecimiadzin și a prezentat într-un mod favorabil viața armenilor din RSS Armeană, susținând că autoritățile sovietice au dezvoltat această republică socialistă și au adus-o într-o „stare înfloritoare”. În perioada următoare, delegații sovietici Babghen Ciartacian și Gurghen Muradian și industriașul român Vahan Danelian (președintele Frontului Armeniei) au vizitat unele comunități armene din România cu scopul de a-i convinge pe etnicii armeni în patria lor, potrivit aprobat prin Hotărârea nr. 2947 din 21 noiembrie 1945 a președintelui guvernului sovietic, I.V. Stalin, în urma solicitării conducerii RSS Armene. În urma acestor demersuri, un grup de armeni din România a făcut cereri de repatriere în RSS Armeană, cu sprijinul guvernului României, fiindu-le înmânate vizele de intrare în URSS de către Nikolai Pavlovici Șutov, prim-secretarul Ambasadei Sovietice, cu prilejul unei adunări organizate în 19 iulie 1946 la București de Frontul Armeniei din România, în prezența unor reprezentanți ai URSS: Babghen Ciartacian (delegatul Armeniei Sovietice pentru repatrierea armenilor din România), Aleksandr Lubo (corespondentul agenției TASS la București) și N.I. Hmelnițki (secretar al Ambasadei Sovietice) și ai coloniei armene: episcopul Suren Torosian, industriașul Vahan Danelian (președintele Frontului Armeniei), dr. Ardases Tirațian (directorul Școlii Armene din București și vicepreședintele Frontului Armeniei) ș.a. Câteva sute de familii armene din România au fost repatriate în Armenia Sovietică prin portul Constanța în lunile iulie și august. Episcopul Torosian a participat apoi ca invitat la recepția organizată în 8 noiembrie 1946 la sediul Ambasadei U.R.S.S. din București de Serghei Kavtaradze (), mareșalul Uniunii Sovietice Fiodor Tolbuhin (președintele Comisiei Aliate de Control din România) și generalul-colonel al trupelor de tancuri Ivan Susaikov (locțiitorul președintelui Comisiei Aliate de Control) cu prilejul celei de-a XXIX-a aniversări a Marii Revoluții Socialiste din Octombrie, în prezența regelui Mihai I, a patriarhului Nicodim și a prim-ministrului Petru Groza.
În ciuda eforturilor făcute, episcopul Suren Torosian nu a reușit să se înțeleagă cu comunitatea armeană din România, care-l prefera pe arhimandritul Vasken Balgian (pe care catolicosul îl considera însă prea puțin experimentat), așa că în 10 iulie 1947 președintele , col. , i-a transmis președintelui Consiliului pentru Afacerile Bisericii Armeano-Gregoriene, mr. Suren Ovanesian, să-i „recomande” catolicosului Ghevorg al VI-lea înlăturarea episcopului Suren Torosian de la conducerea Eparhiei Armeano-Gregoriene din România și înlocuirea lui cu episcopul Nerses Abrahamian (fostul conducător al , care fusese numit recent conducător al , dar nu era dorit de autoritățile irakiene, care refuzau să-i acorde viza). Ghevorg a refuzat însă această recomandare și a insistat să-l trimită pe Abrahamian în Irak, iar Poleanski i-a scris din nou lui Ovanesian în 5 septembrie 1947, rugându-l să-i transmită catolicosului o instrucțiune a pentru renunțarea la solicitarea unei vize irakiene pentru Abrahamian și o nouă recomandare pentru trimiterea lui Abrahamian la București. În urma acestor presiuni, Ghevorg a cedat și, după întoarcerea sa din vacanța de vară de două luni, l-a eliberat pe Torosian de la conducerea Eparhiei din România, rechemându-l la Ecimiadzin.
Reîntoarcerea în URSS Reîntors în Uniunea Sovietică, episcopul Suren Torosian a îndeplinit în perioada 1947–1954 funcții de conducere în eparhiile din , și . A condus Eparhia Armeană din Șirak (cu sediul la Leninakan, astăzi Ghiumri) în perioada 1948–1950. În prima jumătate a anilor 1950 a administrat simultan două eparhii armene din RSFS Rusă. Torosian a fost pensionat în anul 1955, din cauza unei boli grave, și a trăit până la sfârșitul vieții la de la Ecimiadzin. În ciuda stării precare de sănătate, a participat în 2 octombrie 1955, alături de episcopii Mampre Sirunian (Egipt), Mampre Galfaian (New York), Sion Manukian (Argentina), Vartan Gasparian (California), Derenik Poladian (delegatul catolicosului Ciliciei), Vahan Kostanian (Armenia) și Sahag Der-Ovanesian (Armenia), la întronizarea noului catolicos Vasken I (succesorul său la conducerea Eparhiei Armene din România) în Catedrala din Ecimiadzin.
Episcopul Suren Torosian a decedat în 1 iunie 1962 la Baku, după o lungă și gravă boală. Slujba sa funerară a avut loc în 3 iulie 1962 în , după Sfânta Liturghie celebrată de arhimandritul Husik Santurian (primatul Eparhiei Armene din Azerbaidjan), și a fost oficiată de arhiepiscopul Sahak Ter-Hovhannisian, care a rostit o predică în care a prezentat viața și activitatea ierarhului decedat. La slujba înmormântării a participat și arhiepiscopul Mesrop Palian. Trupul neînsuflețit al episcopului Torosian a fost înmormântat în Cimitirul Armenesc din Baku.
Notă explicativă
Note
Categorie:Nașteri în 1884 Categorie:Decese în 1962 Categorie:Decese pe 1 iunie Categorie:Episcopi armeni Categorie:Episcopi români Categorie:Episcopi ai Bisericii Apostolice Armene Categorie:Armeni din România