Liviu Bratoloveanu

Liviu Bratoloveanu, pseudonimul lui Vasile Gheorghe Bratoloveanu (), a fost un poet, romancier, dramaturg și militant comunist român. Originar din Turnu Severin, în extremitatea vestică a Olteniei, a păstrat această regiune în centrul operei sale de ficțiune. După o copilărie dificilă, în cursul căreia a abandonat școala, a debutat cu texte publicate în reviste pentru copii.

În jurul vârstei de 20 de ani, a devenit jurnalist profesionist, publicându-și primul volum de poezie în 1935. Bratoloveanu se adapta deja cerințelor stilistice ale literaturii proletare, iar din punct de vedere politic s-a apropiat de Partidul Comunist, aflat atunci în ilegalitate, în care avea să se înscrie abia după legalizarea acestuia, în 1945. Succesiunea regimurilor fasciste a redus la tăcere această latură a activității sale, deși i s-a permis în continuare să lucreze în presa culturală. A obținut un post stabil de funcționar și animator cultural în cadrul companiei feroviare de stat.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Bratoloveanu s-ar fi alăturat Mișcării Legionare, aspect eliminat ulterior din biografiile sale. În acea perioadă a rămas însă în mare parte retras, lucrând intens la o serie de romane și povestiri care au fost publicate mult mai târziu sau au rămas complet inedite.

Lovitura de stat din august 1944, care a marcat orientarea spre stânga a societății românești, a coincis și cu reapariția lui Bratoloveanu ca autor comunist. El a încheiat în cele din urmă amplul roman Oameni la pândă (1947), în care a dezvoltat formulele consacrate ale realismului social. Lucrarea a primit aprecieri contradictorii, unele dintre critici determinându-l să o rescrie. Totuși, chiar și în versiunea inițială, criticii i-au remarcat talentul de a surprinde motivațiile țăranilor reali, trăsătură care ridica valoarea artistică a textului deasupra conținutului său politizat. La numai câteva luni după acest moment important al carierei sale, în România a fost proclamat regimul comunist. În prima sa etapă, noul regim l-a promovat și l-a prezentat drept unul dintre principalii organizatori ai Uniunii Scriitorilor. Bratoloveanu a fost însă marginalizat în cea mai mare parte a anilor 1950 și trimis să lucreze la Teatrul Muncitoresc Giulești.

Când a reintrat în grațiile regimului, în 1958, Bratoloveanu s-a afirmat ca dramaturg, printr-o piesă comemorativă dedicată grevei de la Grivița din 1933. În ultima parte a carierei sale, a lucrat ca funcționar la studiourile cinematografice naționale din Buftea, unde și locuia. I s-a permis să revină în activitatea editorială cu volume de povestiri, iar ulterior cu unul dintre cele trei romane proiectate ca continuări ale lucrării Oameni la pândă și cu romanul independent Reptila. Receptarea operei sale a rămas neuniformă: a continuat să fie apreciat pentru nota sa de autenticitate, dar cea mai mare parte a scrierilor i-a fost considerată „schematică” sau convențional comunistă. Prin unele dintre aceste lucrări, a prelungit ecourile realismului socialist până în anii 1970. A murit în urma unei boli, cu puțin timp înainte de a împlini 71 de ani, iar ulterior a fost în mare parte uitat de cititori.

Biografie Vasile Gheorghe Bratoloveanu, viitorul „Liviu”, s-a născut la Turnu Severin, pe malul Dunării, la 8 august 1912.„Decese", în România Liberă, 15 iulie 1983, p. 5Matei Alexandrescu, „Un dialog cu Liviu Bratoloveanu", în Ramuri, Vol. VII, Nr. 8, August 1970, p. 15Durnea, p. 1036 Tatăl său, Gheorghe Bratoloveanu, era negustor și fusese pentru o vreme consilier municipal, fiind originar din Padeș. Potrivit relatării fiului său, acesta trecuse prin Baia de Aramă, unde își petrecuse și primii ani ai copilăriei, până la izbucnirea Primului Război Mondial. După o perioadă, Gheorghe a întâmpinat dificultăți financiare și s-a despărțit de Zoe, mama lui Vasile. Ea și fiul său au locuit o vreme la București, capitala Regatului României, fapt care i-a întrerupt studiile lui Vasile la școala comercială din Turnu Severin, unde a revenit în 1927. Tot în acel an a debutat cu proză scurtă în suplimentul pentru copii al cotidianului Dimineața și, aproape simultan, într-o publicație asemănătoare editată de Universul. Tânărul Bratoloveanu a publicat apoi versuri și proză în revista umoristică pentru adulți Veselia.

La scurt timp a abandonat școala pentru a se dedica scrisului. Colaborator constant al revistei Cuvântul Nostru și secretar de redacție al ziarului Mehedințeanul, redenumit ulterior Nădejdea, a încercat și să editeze reviste, prin trei proiecte de scurtă durată: Vitraliu (1932–1933), Rod (1932–1933) și Mahalaua (1933). Potrivit unor relatări, și-ar fi schimbat prenumele în semn de omagiu față de romancierul Liviu Rebreanu.Marcel Marcian, „Panoptikon. A plecat. De ce", în Contemporanul, Nr. 36/1992, p. 8 Pe lângă această semnătură, a folosit numeroase pseudonime, printre care Lică, Vasia Bratilov, Vasigebra, Vasile Turbatu, Vasile Mălureanu, Vasile Prundeanu, Causticus, Ironicus, Coca Demetrescu, Mircea T. Damaschin, Mircea Cantemir, Ioniță Piron, Ady Corolenko și Ady Stolnicu.

Primul volum de versuri publicat de Bratoloveanu, intitulat Manifest, a apărut la Turnu Severin în 1935.Durnea, pp. 1036, 1037; Ionesco, p. 183 Potrivit istoricului literar Victor Durnea, acesta cuprindea în mare parte versuri libere, cu caracter „social” și „obiectiv”, ale căror formule stilistice erau influențate de Aron Cotruș. Volumul reflecta astfel proza scrisă de Bratoloveanu în aceeași perioadă, în general de factură „analitică”.Durnea, p. 1037

Privind retrospectiv, Bratoloveanu a acceptat încadrarea operei sale în literatura proletară, explicând că nutrea o „convingere romantică” atunci când respingea „suprastructura” culturală produsă în timpul Regatului României. El a arătat, de asemenea, că acest impuls a precedat îndeaproape convingerea sa fermă în „dreptatea socială” și în rolul literaturii ca „armă a proletariatului revoluționar”. Prieten apropiat al scriitorului de stânga Alexandru Sahia,„Carnet", în Scînteia Pionierului, Vol. XV, Nr. 46, noiembrie 1964, p. 8 a recunoscut că încă din anii 1930 se simțea atras de Partidul Comunist, aflat atunci în ilegalitate.

Volumul Manifest a fost prezentat favorabil și într-o publicație literară apropiată de Cruciada Românismului, grupare desprinsă din Mișcarea Legionară și care își urma propriul traseu în politica interbelică. Potrivit acestei surse, poemele lui Bratoloveanu ilustrau fenomenul prin care tineretul român renunța la „haosul” fascismului și se îndrepta către „cel mai drept punct de convergență al diferitelor curente: extrema stângă”.Ionesco, p. 184 Mesajul a fost la rândul său remarcat ca o ciudățenie de eseistul Eugen Ionescu, care observa că gruparea „confunda extremele”.Ionesco, pp. 183–184

Bratoloveanu însuși era mândru de faptul că volumul Manifest fusese bine primit de două personalități literare consacrate, George Călinescu și , deși acesta din urmă îl mustrase pentru că era „prea de stânga” sau „prea sectar”. La sfârșitul anului 1935, Bratoloveanu și Mihail Macavei au înființat la Turnu Severin un „comitet antifascist”. Ei susțineau astfel o inițiativă promovată la nivel național de Dem I. Dobrescu și cereau în mod expres eliberarea din închisoare a lui Petre Constantinescu-Iași, fondatorul primului comitet antifascist, judecat pentru legăturile sale cu PCR.„Locuitorii din Turnu Severin și Caracal cer stingerea procesului prof. Constantinescu-Iași", în Zorile, 12 noiembrie 1935, p. 4

În iunie 1936, Bratoloveanu s-a numărat printre „intelectualii și muncitorii din Turnu Severin” care au semnat o scrisoare de solidaritate cu reprezentanții stângii de la Dimineața și Adevărul și împotriva ziarului Universul, al cărui director de dreapta, Stelian Popescu, era descris de semnatari drept calomniator și exploatator.„Alte falsuri ale Universului. Protestul muncitorilor din Turnu-Severin", în Dimineața, 21 iunie 1936, p. 8

Tânărul poet a lucrat pentru o vreme la cotidianul bucureștean Facla, dar s-a întors în orașul natal, unde a făcut parte din redacțiile ziarelor Țara Nouă și Curentul Mehedințean. În aceeași perioadă o curta pe Lilly Gogan, militantă de stânga, cu care s-a căsătorit ulterior. Între 1936 și 1937, a condus din nou o revistă proprie, intitulată Reportaj. Tot în această perioadă a debutat ca dramaturg, piesa sa Omul care și-a vândut sufletul fiind pusă în scenă mai întâi de muncitori ai Căilor Ferate Române, iar ulterior de o trupă profesionistă din Turnu Severin.

Al Doilea Război Mondial Bratoloveanu s-a mutat din nou la București, după ce obținuse un loc de muncă permanent la Căile Ferate Române, colaborând cu regularitate și la publicațiile instituției. În jurul anului 1943 era animator cultural la revista Săptămâna CFR, la care colaborau Tudor Arghezi și Alexandru Al. Philippide și unde Bratoloveanu a promovat și autori tineri, printre care criticul Al. Raicu.Al. Raicu, „Liviu Bratoloveanu", în România Literară, Nr. 29/1983, p. 11

În ultimii ani ai perioadei interbelice și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a mai publicat în cotidianele centrale România și Vremea, în revista culturală Dacia Rediviva și în publicația Prepoem a lui Mihu Dragomir. În decembrie 1940, în timpul Statului Național-Legionar, a publicat în ziarul oficial al Mișcării Legionare, Axa, un articol în care propunea ca muncitorii feroviari să fie obligați să facă baie cu regularitate.Liviu Bratoloveanu, „Ceferiști. Băi pentru muncitori", în Axa, 6 decembrie 1940, p. 6 Potrivit istoricului Dragoș Sdrobiș, Bratoloveanu era, în fapt, afiliat Mișcării Legionare.Dragoș Sdrobiș, „Periplu între extrem(ism)e politice: Dumitru Corbea", în Studii și Materiale de Istorie Contemporană, Nr. 1/2018, pp. 57–58

A început să lucreze la romanul Ugli și a citit fragmente din acesta în cadrul cenaclului Sburătorul.N. P., „Viața artistică. Da!", în Viața, 8 februarie 1944, p. 2 Al doilea său volum de poezii, Eu și Dunărea, a apărut la editura Ramuri din Craiova în 1940Durnea, pp. 1036, 1037 sau, potrivit propriilor amintiri ale autorului, în 1942. Victor Durnea îl consideră mai intens liric, „un poem unitar, structurat ca jurnalul unei călătorii de-a lungul fluviului și, în același timp, în propria memorie”. Autorul însuși recunoștea că mesajul politic al cărții fusese „estompat”, dar explica acest lucru prin publicarea ei „în plin regim fascist”, când „nu se puteau spune lucrurilor pe nume”.

La mijlocul anului 1943, Bratoloveanu a atras atenția printr-o nuvelă cu tematică rurală, publicată în revista Fapta a lui Mircea Damian. Scriitorul Ion Caraion observa că aceasta era una dintre aparițiile sale publice „atât de rare”, autorul fiind „absorbit de muncă și ferindu-se de agitația cotidiană”. Caraion mai relata că Bratoloveanu pregătea un volum de nuvele intitulat Bunica studiază dreptul.Ion Caraion, „Catalog. O nuvelă", în Timpul, 4 iulie 1943, p. 2 La începutul anului 1944, Bratoloveanu încheiase și o altă piesă, Femeia domestică. Aceasta a fost elogiată de colegii săi de la revista Viața, care observau că „puține piese din dramaturgia tânără, dintre cele scrise în ultimii ani, au ajuns la nivelul ei calitativ”. Ei mai arătau că Bratoloveanu nu reușea să găsească un teatru dispus să o monteze, însă puneau acest fapt pe seama coruperii sistemului de promovare teatrală.

După lovitura de stat din august 1944, care a adus România de partea Aliaților, Bratoloveanu și-a exprimat public convingerile de stânga. Pentru o vreme, a fost redactor la Fapta, publicație editată la București de Mircea Damian, pe care l-a descris ulterior drept „un fel de anarhist «moderat», care [...] lovea și în dreapta, și în stânga”.