Marienkirche din Lübeck

Marienkirche (Biserica Sfânta Maria) din Lübeck (în germană, denumită Lübecker Marienkirche sau oficial St. Marien zu Lübeck) este o biserică luterană din Lübeck, Germania. Biserica a fost construită între 1250 și 1350 și timp de mulți ani a fost un simbol al puterii și prosperității orașului. Biserica a fost distrusă în al Doilea Război Mondial, dar a fost reconstruită și restaurată între 1947 și 1959. Ea este a treia biserică ca mărime din Germania și cea mai înaltă clădire din vechiul Lübeck. Împreună cu orașul, biserica a fost inclusă în Lista Patrimoniului Mondial UNESCO.

Marienkirche este un exemplu clasic al stilului gotic din cărămidă din nordul Germaniei și din nordul și estul Europei, care se reflectă în aproximativ 70 de biserici din regiunea baltică. În Lübeck, stilul gotic înalt francez a fost adaptat stilului de construcție din cărămidă roșie. Înălțimea navei principale este de 38.5 metri, ceea ce face ca bolțile sale să fie cele mai înalte bolți din cărămidă din lume. Înălțimea turnurilor sale ascuțite este de 124.95 și, respectiv, 124.75 metri.

Biserica se află în cartierul comercial din Lübeck, care se întinde de la cheiurile râului Trebe până la biserică. Ea este biserica principală a consiliului local și a locuitorilor din Lübeck și, de aceea, a fost construită lângă piață și primărie.

Istoric și structură

miniatură|250px|Planul bisericii (1906) stânga|miniatură|250px|Boltele navei principale 250px|miniatura|dreapta|Interiorul bisericii prin anul 1820 Biserici anterioare au fost construite în această amplasare încă de la prima așezare germană. Prima biserică din acest loc a fost zidită din lemn, dar în momentul reformei orașului din 1156, în locul acesteia a fost construită din cărămizi o biserică în stil romanic. Cu toate acestea, în Secolul al XIII-lea, această biserică nu a mai reușit să satisfacă nevoile comunității comerciale aflată în creștere, prosperă și conștientă de sine. Biserica a fost demolată și înlocuită cu o biserică gotică. O parte din sculpturile sale romanice se află acum în Muzeul Sfânta Anna.

Catedralele de arhitectură gotică din Franța și Flandra au fost construite din piatră naturală și au fost un exemplu de construcție modernă pe planul bazilicii cu trei nave. Aceste catedrale și biserici au servit drept model pentru multe biserici din regiunea Mării Baltice. Dupa modelul ei s-au ridicat bisericile St Nikolaus din Stralsund și St Nikolaus din Wismar.

Biserica gotică Sfânta Maria a fost construită între 1250 și 1350. Nicio biserică din cărămidă nu mai fusese construită cu o boltă de până la 38.5 metri, iar bisericile din piatră având astfel de înălțimi erau, de asemenea, rare. Un sistem de stâlpi (contrefort) a deviat forțele bolților către suporturi, făcând astfel posibilă construirea la o înălțime atât de mare. Inițiativa orașului Lübeck de a începe un proiect de construcție uriaș a fost justificată de o dispută acerbă cu episcopia, care în timpul episcopului Burkhard von Serkem (1236-1317) s-a mutat la Eutin. Clădirea cea impunatoare era destinata să exprime voința de libertate si de supremație a negustorilor din oraș si a Ligii Hanseatice, care nu ezitau să întrețină schimburi comerciale cu țări îndepărtate. Lübeck era din anul 1226 oraș liber împărătesc și avea deja, în apropierea imediată a pieții orașului și a primăriei, o catedrală în stil roman, ridicată în vremea ducelui Heinrich Leul. Biserica Sfânta Maria urma să fie și mai impunătoare.

Briefkapelle („Capela Scrisorilor”) a fost adăugată la est de turnul sudic în 1310. Această capelă, cu un portal deschis către piața publică, servea drept atrium și a doua cea mai importantă intrare în biserică. Inițial dedicată Sfintei Ana, capela a căpătat numele actual după Reformă, deoarece acolo au stat scribii plătiți ai bisericii. Capela măsoară 12 metri lungime, 8 metri adâncime și 12 metri înălțime. Bolțile sale, o capodoperă a artei gotice, sunt în formă de stea. Astăzi, servește drept biserică de iarnă pentru slujbele ținute din ianuarie până în martie.

În colțul de sud-est se află Deambulatoriul. Consiliul orașului și-a construit în 1390, propria capelă, cunoscută sub numele de Bürgermeisterkapelle („Capela Primarului”). Ea se remarcă în exterior prin pereții săi, în care alternau cărămizile glazurate și cele neglazurate. La etajul superior al capelei se află „Trese”: arhiva securizată care conține documente municipale, acte și contracte ale municipalității. Această parte a bisericii este folosită și astăzi pentru a depozita proprietăți municipale. După instalare, noul consiliu al primăriei obișnuia să vină aici pentru a exprima mulțumiri Unele din strane s-au păstrat. Sala tezaurului, sau Trese, se afla la etajul superior. Aici erau păstrate manuscrise importante, scrisori de privilegii, documente însemnate ale orașului si ale edililor, acte statutare si mandate, etc Această parte a bisericii aparține încă și acum primariei.

Ultima adăugire gotică a bisericii a fost capela cu o singură travee de la capătul estic al deambulatoriului, închisă de un zid octogonal cu dimensiunile de 5/8. Ea a fost construită în 1444. Aici se cânta Liturgia Orelor în cinstea Fecioarei Maria și Micul Oficiu al Sfintei Fecioare. Din acest motiv, este numită Marientidenkapelle sau Sängerkapelle (Capela Cântăreților).

Biserica Sfânta Maria este formată din nouă capele laterale mari și zece mai mici. Majoritatea sunt numite după familiile consilierilor orașului care sunt înmormântați acolo și care le-au fondat.

Reconstrucția 250px|miniatura|dreapta|Ruinele cartierului negustorilor din vechiul Lübeck, și ale Bisericii Marienkirche după bombardamentul din martie 1942 250px|miniatura|dreapta|Clopote ale bisericii Marienkirche rămase dupa bombardarea aeriană a bisericii în 1942 miniatura|dreapta|Noul altar de la Marienkirche cu tripticul gotic și cu crucifixul monumental creat de Gerhard Marcks Biserica a suferit un incendiu devastator după bombardarea orașului Lübeck de către Forțele Aeriene Regale britanice în noaptea de Duminică a Floriilor din 1942, care a distrus o cincime din oraș. Orga „Totentanzorgel” (Dansul Morții), pe care cântaseră Dietrich Buxtehude și, probabil,și Johann Sebastian Bach, a fost distrusă. Opere artistice, precum „Liturghia Sfântului Grigore” de Bernt Notke; monumentalul „Dansul Morții din Lübeck”; și statuile din paravanul de cult; altarul Sfintei Treimi de Jacob van Utrecht și „Intrarea lui Hristos în Ierusalim” de Johann Friedrich Overbeck au fost distruse pentru totdeauna. Au pierit în flăcări, si sculpturi, precum cele ale lui Benedikt Dreyer de pe partea de vest a paravanului de cult, precum și cele ale marii orgi datând din 1515-1518. Fotografii vechi, precum cele ale lui Wilhelm Castelli, oferă o idee despre bogăția decorațiunii interioare dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial.

Un acoperiș protector temporar a fost apoi amplasat peste naos, iar corul a fost restaurat. Lucrările de reconstrucție au început în 1947 și au durat aproximativ doisprezece ani. Turlele, la fel ca cele ale majorității clădirilor religioase restaurate din zonă, sunt acoperite cu un sistem special de protecție folosind metale armate și beton ușor. Același lucru este valabil și pentru structura acoperișului, care anterior era din lemn. Arhitectul Erich Trautsch a salvat astfel o fereastră pe partea de nord. Acoperișul a fost terminat în 1951 pentru sărbătorirea vârstei de șapte sute de ani a bisericii. Cancelarul Konrad Adenauer a participat la inaugurarea noilor clopote, iar Capela Harului din turnul de sud a fost sfințită. Mica turlă aurită, care se ridică la treizeci de metri deasupra naosului, a fost restaurată la forma sa originală în anii 1980. 250px|miniatura|dreapta|Interiorul bisericii Marienkirche în trei etape diferite în secolul al XX_lea inainte și după atacul aerian britanic din noaptea de 28/29 martie 1942. Fotografie din dreapta arată biserica după reconstrucție. pe al doilea stalp din partea de nord se află obeliscul negru, cu sarcofagul și blazonul primarului Johann Ritter (1622-1700). Obeliscul, încă poate fi văzut pe fotografia din centru

În anii 1950 a avut loc o dezbatere cu privire la restaurarea interiorului bisericii la puritatea sa gotică originală sau la restaurarea rămășițelor picturilor medievale care au apărut atunci când tencuiala care acoperea coloanele și pereții s-a prăbușit după bombardamente. A prevalat soluția puristă de revenire la un stil gotic non-istoricist. Mai mult, biserica a trebuit să-și afirme dubla funcție de biserică episcopală și parohială. O licitație închisă din 1956 a selectat șase arhitecți, inclusiv Gerhard Langmaak și Denis Boniver, care au prezentat proiectul actual în 1958. Episcopul luteran Heinrich Meyer (1904-1978) a pledat cu tărie pentru îndepărtarea altarului din Fredenhagen, iar dorința sa a fost îndeplinită.

Restaurarea interioară a fost încredințată lui Boniver, care a instalat și încălzire prin pardoseală. Podeaua din calcar de Gotland a fost înlocuită cu un paravan din cărămidă. Altarul a fost separat de deambulatoriu printr-un perete de trei metri. Un nou altar, sculptat dintr-un bloc de calcar din scoici, l-a înlocuit pe cel anterior, iar deasupra acestuia, un crucifix proiectat de Gerhard Marcks a fost atârnat de arcul transversal. Altarul restaurat a fost sfințit în data de 20 decembrie 1959.

În același timp, spațiul dintre turnuri a fost rezervat pentru o tezaur, care adăpostea veșminte din Biserica Sfânta Maria din Danzig, care, fiind germană și protestantă, a devenit în 1945 catolică și poloneză Aceste piese au fost transferate la Muzeul Sfânta Ana în 1993. S-a instalat și o orgă. Orga a fost inaugurată în 1968.

Frescele După incendiul din 1942, picturi murale medievale, acoperite anterior de praf și tencuială, au fost dezvăluite în mai multe locuri. Ele au fost documentate în timpul războiului prin fotografii. În 1948, sarcina de a restaura aceste fresce gotice a fost încredințată lui Dietrich Fey. În ceea ce a devenit cel mai mare scandal de artă contrafăcută după al Doilea Război Mondial, Fey l-a angajat pe pictorul local Lothar Malskat pentru a-l ajuta în această sarcină și, împreună, au folosit documentația fotografică pentru a restaura și recrea un aspect asemănător cu pereții originali. Întrucât nu erau disponibile picturi ale lucarnei altarului, Fey l-a pus pe Malskat să inventeze una. Malskat a „suplimentat” restaurările cu propriile sale lucrări în stilul secolului al XIV-lea. Falsul a ieșit la iveală abia după ce Malskat și-a raportat faptele autorităților în 1952. Ca urmare în 1954 el și Fey au fost condamnați la închisoare. Principalele falsuri au fost ulterior îndepărtate de pe pereți, după instrucțiunile episcopului.

Figura lui Lothar Malskat este evocată în romanul Șobolanul” („Die Rättin”) de Günter Grass.

Mobilierul și decorațiile De-a lungul secolelor, biserica a fost bogat mobilată și decorată de către burghezii orașului hanseatic, consilieri, bresle, precum și de către familii puternice, de asemenea, și prin donațiile personale ale unor enoriași de rând. La sfârșitul Evului Mediu, înaintea Reformei protestante, biserica cuprindea treizeci și opt de altare și era slujită de șaizeci și cinci clerici:

miniatura|dreapta|Bazin baptismal|250px Un bazin baptismal din bronz, operă a lui Hans Apengeter, datând din 1337. Înainte de 1942, era situată la vest de navă iar acum se află în mijlocul altarului.

Madonna Darsow, o sculptură din 1420. Deteriorată în 1942, a fost complet restaurată în 1989.

Tabernacolul, operă a lui Klaus Grude din 1479. Este decorat cu o mie de mici piese din bronz sau aurit și se află pe peretele nordic al altarului. Are 9.5 metri înălțime.

Poliptihul de Christian Swarte (circa 1495) care o înfățișează pe Fecioara Apocalipsei. În zilele noastre se află în spatele altarului.

Mormântul de bronz al familiei Hutterock, creație a lui Bernt Notke (1505). Se află în Capela Rugăciunii, capela absidă din nord.