miniatura|Hartă care prezintă statele membre ale ONU. În relațiile internaționale, multilateralismul se referă la o alianță între mai multe țări care urmăresc un obiectiv comun. Multilateralismul se bazează pe principiile incluziunii, egalității și cooperării și își propune să promoveze o lume mai pașnică, prosperă și sustenabilă. Puterile de mijloc joacă un rol crucial în sistemul internațional prin promovarea multilateralismului și internaționalismului.
Unul dintre avantajele cheie ale multilateralismului este acela că permite țărilor să rezolve probleme care depășesc granițele naționale, cum ar fi schimbările climatice, terorismul și pandemiile, prin responsabilitate comună și împărțirea sarcinilor. Cu toate acestea, multilateralismul are provocări. Ascensiunea populismului, naționalismului și protecționismului în unele țări a stârnit îngrijorări cu privire la eficacitatea cooperării internaționale.
Organizațiile internaționale, precum Organizația Națiunilor Unite (ONU) și Organizația Mondială a Comerțului, sunt de natură multilaterală. Principalii susținători ai multilateralismului au fost în mod tradițional puterile de mijloc, precum Canada, Australia, Elveția, țările Benelux și țările nordice. Multilateralismul poate implica mai multe națiuni care acționează împreună, ca în cazul ONU, sau poate implica alianțe, pacte sau grupări regionale sau militare, cum ar fi NATO. Aceste instituții multilaterale nu sunt impuse statelor, ci sunt create și acceptate de acestea pentru a le spori capacitatea de a-și urmări propriile interese prin coordonarea politicilor lor. Mai mult, ele limitează comportamentul oportunist și încurajează coordonarea prin facilitarea schimbului de informații despre comportamentul real al statelor în ceea ce privește standardele la care au consimțit.
Istorie Un exemplu modern de multilateralism a avut loc în secolul al XIX-lea în Europa, după sfârșitul războaielor napoleoniene, unde marile puteri s-au întâlnit pentru a redesena harta Europei la Congresul de la Viena (noiembrie 1814 - iunie 1815). Concertul Europei, așa cum a devenit cunoscut, era un grup de puteri mari și mai mici care se întâlneau pentru a rezolva problemele pe cale pașnică. Conferințe precum Conferința de la Berlin din 1884 au contribuit la reducerea conflictelor de putere în această perioadă, iar secolul al XIX-lea a fost unul dintre cele mai pașnice din Europa. Concurența industrială și colonială, combinată cu schimbările în echilibrul puterii după crearea Germaniei de către Prusia (prin diplomație și cucerire), au însemnat că apar fisuri în acest sistem până la începutul secolului al XX-lea. Sistemul de concerte a fost complet distrus de Primul Război Mondial. După acel conflict, liderii mondiali au creat Liga Națiunilor în încercarea de a preveni un război similar. Deși Liga Națiunilor a eșuat în misiunea sa de securitate, a inițiat o varietate de organizații specializate care continuă să funcționeze și astăzi.
După al Doilea Război Mondial, învingătorii, bazându-se pe experiența eșecului Ligii Națiunilor, au creat Națiunile Unite în 1945. De atunci, „amploarea și diversitatea” acordurilor multilaterale au crescut. Spre deosebire de Ligă, ONU a beneficiat de participarea activă a Statelor Unite și a Uniunii Sovietice, cele mai mari puteri contemporane ale lumii la acea vreme. Pe lângă instituțiile politice ale ONU, anii postbelici au cunoscut și dezvoltarea unor organizații precum Acordul General pentru Tarife și Comerț (GATT) (acum Organizația Mondială a Comerțului ), Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional (FMI) (așa-numitele instituții „Bretton Woods”), precum și a altor instituții tehnice care făceau parte din sistemul ONU, precum Organizația Mondială a Sănătății și UNESCO. Instituțiile multilaterale cu domenii de aplicare și domenii de activitate variate variază de la Uniunea Internațională a Telecomunicațiilor (UIT) la Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale (OMPI) și Organizația pentru Interzicerea Armelor Chimice (OIAC). Formarea acestor organisme și a altor organisme ulterioare în cadrul Națiunilor Unite a făcut ca noul sistem să fie mai puternic decât vechiul sistem al Ligii Națiunilor. Mai mult, forțele de menținere a păcii ale Națiunilor Unite staționate în întreaga lume au devenit un simbol vizibil al multilateralismului. Ulterior, Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) a fost formată ca o alianță defensivă care a folosit forma multilaterală pentru a promova securitatea colectivă în epoca postbelică.
Provocări Sistemul multilateral s-a confruntat cu provocări tot mai mari de la sfârșitul Războiului Rece. Statele Unite au devenit din ce în ce mai influente pe scena internațională datorită creșterii puterii lor economice și militare. Această dominație crescândă a determinat țări precum Iranul, China și India să pună la îndoială relevanța ONU și a altor organisme multilaterale. Concomitent, s-a dezvoltat o percepție în rândul internaționaliștilor, precum fostul secretar general al ONU, Kofi Annan, conform căreia Statele Unite sunt mai înclinate să acționeze unilateral în situații cu implicații internaționale. Această tendință a început când Senatul SUA, în octombrie 1999, a refuzat să ratifice Tratatul privind interzicerea totală a testelor nucleare (CTBT), pe care președintele Bill Clinton îl semnase în septembrie 1996. Sub președintele George W. Bush, Statele Unite au respins acorduri multilaterale precum Protocolul de la Kyoto, Curtea Penală Internațională, Tratatul de la Ottawa care interzice minele terestre antipersonal și un proiect de protocol pentru a asigura respectarea de către state a Convenției privind armele biologice. În plus, sub administrația George W. Bush, Statele Unite s-au retras din Tratatul privind rachetele antibalistice, semnat de administrația Richard Nixon și Uniunea Sovietică în 1972.
O altă provocare pentru guvernanța globală bazată pe multilateralism este reprezentată de suveranitatea națională. În pofida erodării suveranității juridice și operaționale a statelor-națiune în relațiile internaționale, acestea „rămân locul suprem de luare a deciziilor autoritare în majoritatea aspectelor vieții publice și private”. Stanley Hoffmann observa că statele-națiune „sunt puțin probabil să accepte obligații abstracte care se contrazic cu calcule concrete ale interesului național”.
Instituțiile multilaterale se confruntă cu provocări tot mai mari în materie de legitimitate, deoarece există o inegalitate percepută în regulile și procesele lor decizionale. Exemplul central al acestei probleme este Consiliul de Securitate al ONU, care reflectă distribuția puterii la nivel global de după 1945, mai degrabă decât realitățile moderne. Țările în curs de dezvoltare precum India, Africa de Sud și Brazilia susțin că nu au o reprezentare suficientă în acest consiliu, în ciuda importanței lor sporite. Fiind cea mai puternică națiune, Statele Unite au avut cel mai puțin de pierdut din abandonarea multilateralismului, iar națiunile cele mai slabe au cel mai mult de pierdut, deși costul pentru toți ar fi mare. Pe lângă schimbările din SUA, populismul din Europa s-a dovedit a fi o problemă pentru multilateralism în ultimii ani, unde mai multe partide eurosceptice au fost alese în urma alegerilor directe pentru Parlamentul European.
Pandemia de COVID-19 a scos la iveală diverse deficiențe ale instituțiilor de sănătate la nivel mondial și dependența acestora de coordonarea multilaterală. Organismele multilaterale precum OMS nu au putut impune un schimb eficient de date și o distribuție echitabilă a resurselor în timpul pandemiei. Multiple bariere, cum ar fi lipsa formatelor de date standardizate, absența cadrelor juridice și interesele naționale concurente care au prioritizat preocupările interne, au contribuit la dificultatea de a facilita eficient schimbul de date între națiuni în timpul pandemiei, chiar dacă existau capacitățile tehnice și cadrele pentru un astfel de schimb. Acțiunile multilaterale împotriva schimbărilor climatice s-au confruntat cu provocări similare. Țările au fost lente în implementarea angajamentelor lor de reducere a emisiilor și au existat dispute persistente cu privire la distribuirea responsabilității între țările dezvoltate și cele în curs de dezvoltare.
Avansul rapid al tehnologiei a pus sub presiune modelele multilaterale contemporane, în special ascensiunea inteligenței artificiale. Țările au implementat individual reglementări variate pentru aceste tehnologii, ceea ce a fragmentat peisajul global al guvernanței digitale. Această fragmentare a guvernării digitale reflectă dorința internă de a controla datele, infrastructura digitală și standardele tehnologice în limitele teritoriale. Acest lucru complică eforturile multilaterale de abordare a provocărilor internaționale, cum ar fi amenințările la adresa securității cibernetice, fluxurile de date între națiuni și guvernanța tehnologiilor care avansează rapid, precum inteligența artificială.
Note
Vezi și
ASEAN NAFTA Internaționalism Federația Mondială a Asociațiilor Națiunilor Unite Hegemonie Open Government Partnership Organizație internațională Plurinaționalism Uniunea Europeană
Categorie:Teorii ale relațiilor internaționale