dreapta|miniatura| Dragomanul Porții (în stânga), la primirea unui ambasador european (așezat în stânga) și a unui sol din Buhara (așezat în dreapta) de către reis ül-küttab (așezat în centru). Dragomanul Sublimei Porți (în turca otomană: ; în ), Dragomanul Divanului Imperial () sau, simplu, Marele Dragoman (, ) ori Dragomanul-șef () era principalul interpret al guvernului otoman — denumit frecvent „Sublima Poartă” — și, de facto, adjunct al ministrului de externe. De la instituirea funcției în 1661 până la izbucnirea Războiului de Independență al Greciei în 1821, aceasta a fost ocupată de fanarioți și a constituit unul dintre principalele instrumente ale puterii fanariote în Imperiul Otoman.
Istorie În Imperiul Otoman, existența interpreților oficiali sau a dragomanilor este atestată încă de la începutul secolului al XVI-lea. Aceștia făceau parte din personalul reis ül-küttab („secretarul-șef”), responsabil cu afacerile externe în cadrul Divanului Imperial. Deoarece puțini turci otomani învățau limbile europene, încă de timpuriu majoritatea acestor interpreți erau de origine creștină, în principal austrieci, maghiari, polonezi și greci.
Este posibil ca un dragoman să fi existat deja în timpul domniei lui Mahomed al II-lea (1444–1446, 1451–1481), când Lütfi Bey a fost trimis să încheie un tratat de pace cu Republica Venețiană. Primul titular cunoscut al unei asemenea funcții a fost un anume Ali Bey, care a transmis un tratat Veneției în 1502. Succesorul său a fost Yunus Bey, un grec convertit la islam, urmat la rândul său de Ahmad, un german convertit, numit inițial Heinz Tulman. La mijlocul secolului al XVI-lea existau, se pare, mai mulți dragomani în serviciul guvernului otoman, toți creștini, iar unul dintre ei îndeplinea aparent funcția de dragoman-șef (baș tercümân).
dreapta|miniatura|Reprezentare a unui mare dragoman, cca 1809, realizată de un artist grec anonim din Constantinopol.
În 1661, marele vizir Köprülüzade Fazıl Ahmed Pașa l-a numit pe grecul Panaghiotis Nikoussios în funcția de dragoman-șef al Divanului Imperial. Acestuia i-a urmat, în 1673, un alt grec, Alexandru Mavrocordat Exaporitul. Cei doi au inaugurat o tradiție potrivit căreia aproape toți marii dragomani ulteriori ai Porții au provenit dintr-un cerc restrâns de familii fanariote.
Fanarioții, al căror nume provenea de la cartierul Fanar din Constantinopol, unde Patriarhia Constantinopolului s-a stabilit în 1599, constituiau o elită de familii de magnați greci sau elenizați, care acumulaseră averi considerabile prin comerț și arendarea dărilor. Datorită bogăției lor și legăturilor strânse cu sultanul otoman și curtea acestuia, în calitate de furnizori, consilieri și intermediari, au dobândit o influență politică foarte mare, îndeosebi asupra Patriarhiei și, în general, asupra comunităților ortodoxe răsăritene din imperiu.
În secolul al XVII-lea, numeroși fanarioți au dobândit experiență politică în calitate de capuchehaie (kapı kehaya) ale domnilor principatelor tributare dunărene, Țara Românească și Moldova, la curtea sultanului. Potrivit lui C. G. Patrinelis, sarcina lor era să mențină poziția mereu precară a stăpânilor lor prin mituirea dregătorilor otomani aflați în funcții-cheie și, mai ales, să prevină și să zădărnicească, prin orice mijloace, intrigile rivalilor care râvneau la râvnitele lor tronuri. Alți fanarioți activaseră și în personalul ambasadelor europene din Constantinopol. Nikoussios, de exemplu, fusese anterior și, pentru o perioadă, concomitent, interpret al ambasadei austriece.
Toți dragomanii trebuiau să cunoască bine elsine-i selase, „cele trei limbi” — araba, persana și turca — folosite în mod obișnuit în administrația imperiului, precum și mai multe limbi străine, de regulă franceza și italiana. Datorită studiilor urmate în Italia, unii cunoșteau și latina. În practică însă, atribuțiile dragomanului Porții depășeau cu mult rolul unui simplu interpret; după cum scrie istoricul Douglas Dakin, „dragomanul devenise practic secretarul pentru afacerile externe europene”.
Salariul dragomanului Porții se ridica la 47.000 de kuruși pe an. Funcția reprezenta cea mai înaltă demnitate publică accesibilă nemusulmanilor în Imperiul Otoman și era însoțită de privilegii care, în mod obișnuit, le erau refuzate supușilor creștini ai Porții. Printre acestea se numărau dreptul de a purta barbă, de a îmbrăca aceleași caftane ca dregătorii otomani și de a folosi blană de hermină, precum și dreptul de a călări. Dragomanul, fiii săi și 20 de membri ai suitei sale — doisprezece servitori și opt ucenici — beneficiau de scutire de impozite; bunurile destinate uzului personal erau scutite de taxe vamale, iar titularul funcției nu putea fi judecat decât de marele vizir. Toate aceste privilegii făceau funcția extrem de râvnită și, întrucât aceasta era adesea transmisă în cadrul aceleiași familii, ea a devenit unul dintre principalele obiecte ale ambițiilor și rivalităților dintre fanarioți.
Succesul acestei funcții a dus, în 1701, la crearea uneia similare, cea de Dragoman al Flotei. În practică, aceasta din urmă servea adesea drept treaptă către funcția de mare dragoman. Existau și dragomani subalterni pentru anumite domenii, de exemplu pentru armata otomană sau pentru Eyaletul Morea, însă aceste funcții nu au fost niciodată instituționalizate în aceeași măsură.
Începând din 1711, numeroși foști mari dragomani sau dragomani ai Flotei au fost numiți domni ai Principatelor Dunărene. Aceste patru funcții au constituit baza ascensiunii fanarioților în Imperiul Otoman. Cunoașterea limbilor străine i-a transformat, de asemenea, pe dragomanii fanarioți în intermediari esențiali pentru transmiterea conceptelor și tehnologiilor europene către Imperiul Otoman în cursul încercărilor sale de modernizare. Astfel, marele dragoman Constantin Ipsilanti a tradus manuale militare franceze pentru armata reformată Nizam-i Cedid, iar Iacob Arghiropol a tradus din franceză în turca otomană prima lucrare geografică otomană modernă, precum și o biografie a Ecaterinei cea Mare.
Fanarioții și-au păstrat această poziție privilegiată până la izbucnirea Revoluției Grecești din 1821: dragomanul Porții de la acea vreme, Constantin Moruzi, a fost decapitat, iar succesorul său, Stavraki Aristarchi, a fost destituit și exilat în 1822. Funcția de mare dragoman a fost apoi înlocuită de un Birou de Traduceri, organizat după modelul unei bresle și alcătuit inițial din convertiți la islam, precum Yahya Efendi și Ishak Efendi, iar în scurt timp exclusiv din turci musulmani care cunoșteau fluent limbi străine.
Lista marilor dragomani ai Porții