thumb|Semn tradițional de breaslă, forjat manual, al unui geamgiu, în Germania. Astfel de semne pot fi întâlnite în numeroase orașe vechi europene, unde membrii breslelor își marcau locurile de desfășurare a activității. Multe au supraviețuit de-a lungul timpului sau au reapărut în epoca industrială. În prezent sunt restaurate sau create din nou, mai ales în zonele istorice ale orașelor.

Breslele în Europa medievală erau asociații de meșteșugari, negustori sau alți lucrători calificați, apărute în întreaga Europă pentru a reglementa comerțul, a menține standardele și a proteja interesele economice și sociale ale membrilor lor. Aceste organizații au devenit instituții influente, care au modelat economiile urbane, au supravegheat ucenicia și conduita profesională și au deținut adesea o autoritate politică importantă în orașele lor. Breslele erau foarte diverse, de la puternicele bresle negustorești la breslele meșteșugărești specializate, iar moștenirea lor poate fi observată și în prezent în tradițiile păstrate, clădirile istorice și modelele organizaționale care au influențat reglementarea modernă a comerțului și asociațiile profesionale.

Existau mai multe tipuri de bresle, principalele două categorii fiind breslele negustorești și cele meșteșugărești, dar existau și bresle de pace și bresle religioase. Breslele au început să apară în Evul Mediu Clasic, când meșteșugarii s-au unit pentru a-și proteja interesele comune.

Uneori, capacitatea lor de a controla desfășurarea comerțului în beneficiul membrilor independenți și de a păstra proprietatea asupra uneltelor și controlul aprovizionării cu materiale depindea de acordarea unor scrisori patente de către un monarh sau un alt conducător, însă cele mai multe erau reglementate de autoritățile locale. Membrii unei bresle găsiți vinovați de înșelarea publicului puteau fi amendați sau excluși din breaslă. O moștenire durabilă a breslelor tradiționale o reprezintă casele breslelor, construite și folosite ca locuri de întrunire ale membrilor.

Un rezultat important al sistemului breslelor a fost apariția universităților de la Bologna (înființată în 1088), Oxford (existentă cel puțin din 1096) și Paris (). Acestea au apărut ca bresle universitare ale studenților, precum la Bologna, sau ale profesorilor, precum la Paris.

Origini În Evul Mediu timpuriu, majoritatea organizațiilor meșteșugărești romane, constituite inițial ca confrerii religioase, dispăruseră, cu aparenta excepție a tăietorilor de piatră și, posibil, a sticlarilor. Grigore de Tours relatează povestea miraculoasă a unui constructor care și-a pierdut brusc priceperea și tehnicile, dar le-a recăpătat după ce Fecioara Maria i s-a arătat în vis. Michel Rouche observă că povestirea demonstrează importanța formării practice a calfelor și a transmiterii directe a cunoștințelor profesionale.

thumb|left|Stemele unor bresle din Nové Strašecí, Cehia, reprezentând simbolurile diferitelor meserii și meșteșuguri europene medievale

Primele comunități numite „bresle” au fost condamnate de clerul catolic pentru „conjurațiile” lor, adică jurămintele obligatorii prin care membrii se angajau să se sprijine reciproc în vremuri grele, să ucidă anumiți dușmani și să se susțină unii pe alții în conflicte sau în afaceri. Aceste jurăminte erau depuse cu ocazia unor ospețe însoțite de consum abundent de alcool, organizate la 26 decembrie. În 858, episcopul Hincmar din Francia de Vest a încercat fără succes să creștineze breslele.

thumb|Casa medievală a breslei negustorilor din Vîborg, Rusia

Acolo unde breslele dețineau controlul, ele influențau munca, producția și comerțul și exercitau un control strict asupra formării profesionale. Au început astfel să se contureze conceptele moderne ale unei evoluții profesionale desfășurate pe parcursul vieții, de la ucenic la meșteșugar, iar apoi de la calfă la meșter recunoscut și mare meșter. Pentru a deveni meșter, o calfă pornea adesea într-o călătorie de doi sau trei ani, cunoscută sub numele de Wanderjahre. Practica Wanderjahre există și în prezent, deși nu mai este obligatorie, în Germania și Franța.

Pe măsură ce producția s-a specializat, breslele meșteșugărești s-au divizat și subdivizat, generând dispute privind competențele fiecărei meserii și, implicit, documentația prin intermediul căreia istoricii economiei le pot urmări evoluția. Breslele prelucrătorilor de metal din Nürnberg erau împărțite în zeci de meserii independente în perioada de prosperitate economică a secolului al XIII-lea, iar la Paris existau 101 meserii distincte până în 1260. La Gent, ca și în cadrul breslelor din Florența, industria textilă a lânii s-a dezvoltat ca o reuniune de bresle specializate. Apariția breslelor europene a fost legată de dezvoltarea economiei bazate pe bani și de urbanizare. Înaintea acestei perioade nu era posibilă funcționarea unei organizații bazate pe bani, deoarece moneda-marfă reprezenta modalitatea obișnuită de desfășurare a schimburilor. Breasla a rămas instituția centrală a organizării meșteșugurilor în Europa până în secolul al XVI-lea.

thumb|left|Un centru al administrației urbane: Casa Breslelor din Londra, gravură, c. 1805.

Breslele erau asociate cu organizații care beneficiau de anumite privilegii, acordate prin scrisori patente, de regulă emise de rege sau de stat și supravegheate de autoritățile comerciale urbane locale, comparabile într-o anumită măsură cu o cameră de comerț. Aceste privilegii au reprezentat precursoarele sistemelor moderne de brevete și mărci înregistrate. Breslele întrețineau, de asemenea, fonduri pentru sprijinirea membrilor bolnavi sau vârstnici, precum și a văduvelor și orfanilor membrilor, acordau ajutoare pentru înmormântare și alocații celor care trebuiau să călătorească pentru a-și găsi de lucru.

Breslele europene impuneau perioade îndelungate și standardizate de ucenicie și făceau dificil accesul la materiale, cunoștințe sau anumite piețe pentru cei care nu dispuneau de capitalul necesar pentru a lucra pe cont propriu sau nu aveau aprobarea colegilor lor. Acestea sunt caracteristici definitorii ale mercantilismului, care a dominat o mare parte a gândirii europene privind economia politică până la apariția economiei clasice.

Sistemul breslelor a supraviețuit apariției primilor capitaliști, care a început să-i împartă pe membrii breslelor între cei înstăriți și cei dependenți economic. Conflictele civile caracteristice orașelor din secolul al XIV-lea au fost, în parte, confruntări între breslele mari și breslele meșteșugărești mai mici, dependente de munca la bucată. „La Florența, ele erau distinse în mod deschis: Arti maggiori și Arti minori; exista deja un popolo grasso («popor bogat») și un popolo magro («popor sărac»).” Confruntări și mai dure au avut loc între breslele în esență conservatoare și clasa negustorilor, care a ajuns să controleze într-o măsură tot mai mare mijloacele de producție și capitalul ce putea fi investit în proiecte de amploare, adesea în cadrul propriilor bresle. Istoricii sociali germani urmăresc fenomenul Zunftrevolution, revoluția urbană a membrilor breslelor împotriva patriciatului urban dominant, interpretată uneori drept o anticipare a luptelor de clasă din secolul al XIX-lea.

thumb|upright=0.8|Lăcătuș, 1451

În mediul rural, unde regulile breslelor nu se aplicau, întreprinzătorii care dispuneau de capital aveau libertatea de a organiza industria casnică, o rețea de gospodării în care oamenii torceau și țeseau în propriile locuințe în beneficiul întreprinzătorului. Acesta le furniza materiile prime și, uneori, chiar războaiele de țesut, în schimbul unei părți din profit. Un asemenea sistem dispersat era mai dificil de controlat acolo unde exista o piață locală puternică pentru materiile prime: lâna era ușor disponibilă în regiunile în care se creșteau oi, în timp ce mătasea nu era.

Breslele pe regiuni Franța În Franța, breslele erau denumite corps de métiers. Potrivit lui Viktor Ivanovich Rutenburg, „în interiorul breslei exista foarte puțină diviziune a muncii, aceasta manifestându-se mai curând între diferitele bresle. Astfel, potrivit Cărții meseriilor a lui Étienne Boileau, la mijlocul secolului al XIII-lea existau nu mai puțin de 100 de bresle în Paris, număr care crescuse la 350 până în secolul al XIV-lea”. Existau bresle distincte pentru diferiții lucrători în metal: potcovarii, cuțitarii, lăcătușii, făuritorii de lanțuri și făuritorii de cuie formau adesea corporații separate. Armurierii erau la rândul lor împărțiți în făuritori de coifuri, de scuturi, de harnașamente, lustruitori de harnașamente ș.a. În orașele catalane, în special la Barcelona, breslele, numite gremis, reprezentau un element fundamental al societății; existența unei bresle a cizmarilor este atestată în 1208.

Livre des métiers de Paris („Cartea meseriilor din Paris”) a fost alcătuită de Étienne Boileau, prepozitul Parisului în timpul regelui Ludovic al IX-lea. Lucrarea consemnează că cinci dintre cele 110 bresle pariziene constituiau monopoluri feminine și că numai câteva bresle excludeau în mod sistematic femeile. Boileau arată că unele profesii erau accesibile și femeilor, între care chirurgia, fabricarea sticlei și confecționarea zalelor. Breslele profesiilor de divertisment aveau, de asemenea, un număr important de membre. Ioan de Berry consemnează plăți efectuate unor muziciene din Le Puy, Lyon și Paris. La Rouen, femeile participau ca meșteri cu drepturi depline în șapte dintre cele 112 bresle ale orașului încă din secolul al XIII-lea. Cu toate acestea, numeroase restricții continuau să existe. Breslele Parisului medieval nu le ofereau femeilor un control independent asupra propriei activități.

În Franța, renașterea breslelor în a doua jumătate a secolului al XVII-lea reflectă preocupările administrației lui Ludovic al XIV-lea și Jean-Baptiste Colbert pentru impunerea uniformității, controlarea producției și valorificarea unei structuri transparente prin intermediul unei fiscalități eficiente.E. K. Hunt, Property and Prophets: The Evolution of Economic Institutions and Ideologies, Londra, Routledge, 2016, p. 33, ; James Christopher Postell și Jim Postell, Furniture Design, Londra, Wiley, 2007, p. 284, .

Când croitoresele franceze au obținut privilegii de breaslă în 1675, privilegiul lor corporativ s-a extins asupra confecționării hainelor pentru femei și copii. Odată intrate în bresle, croitoresele din Paris, Rouen și Aix-en-Provence au dobândit dreptul de a confecționa haine pentru femei și copii, dar nu pentru bărbați sau băieți cu vârsta de peste opt ani. Această împărțire a reapărut în fiecare oraș francez în care croitoresele au fost admise în bresle.

În iulie 1706, un grup de femei membre ale breslei peruchierilor (cei care confecționează peruci) din Paris a mers la Versailles pentru a-i cere lui Ludovic al XIV-lea eliminarea unui impozit împovărător aplicat perucilor în același an. Impozitul a fost eliminat la mijlocul lunii iulie 1706, deși istoricii nu consideră că intervenția femeilor din breaslă a fost singurul motiv al acestei decizii.

Mulți dintre participanții la Revoluția Franceză considerau breslele drept o ultimă rămășiță a feudalismului. Legea d'Allarde din martie 1791 a desființat privilegiile breslelor din Franța, iar Legea Le Chapelier, adoptată în același an, a suprimat complet breslele. În 1803, Codul napoleonian a interzis orice asociere a muncitorilor.

Anglia

thumb|left|Casa Breslelor din Windsor, construită inițial ca loc de întrunire al breslelor și folosită, de asemenea, drept sediu al magistraților și primărie.