Bătălia de la Soissons (486)

Bătălia de la Soissons s-a purtat în anul 486 între forțele france conduse de Clovis I și domeniul galo-roman Soissons, aflat sub conducerea lui Syagrius. Confruntarea s-a încheiat cu victoria francilor și a dus la cucerirea statului-rămășiță roman Soissons, reprezentând un moment de cotitură în încercarea francilor de a se afirma ca o mare putere regională. Într-un fel, acest conflict a fost și o luptă pentru putere între fiii a doi generali romani care jucaseră un rol important în perioada romană târzie. Uneori, bătălia este privită ca parte a unui război franco-roman mai amplu din anul 486, ce a inclus cucerirea Galiei de Nord.

Cadrul istoric

Teritoriul fostului Imperiu Roman de Apus se afla la acea vreme sub jurisdicția împăratului Zenon de la Constantinopol, însă autoritatea acestuia era nesemnificativă. Armatele romane de campanie din Vest se destrămaseră în mare parte, iar conducătorii militari locali și căpeteniile barbare deveniseră adevărații stăpânitori. Zenon nu dispunea de resursele necesare pentru a-și impune autoritatea asupra acestora.

Din sursele puțin numeroase care s-au păstrat se poate deduce că, în perioada anterioară, armata romană din Galia a fost condusă de Aegidius, tatăl lui Syagrius, până la moartea acestuia în anul 464 sau 465. El a fost sprijinit de generalul franc Childeric I, tatăl lui Clovis, care acționa ca dux al provinciei Belgica Secunda la nord de Somme. De asemenea, Aegidius a beneficiat și de susținerea lui Arbogast, comes Argentoratensis, care apăra frontiera de pe Rin în apropiere de Trier.

După detronarea împăratului Majorian în anul 461, a izbucnit un război civil în care Aegidius i s-a opus lui Ricimer, cel care îl urcase pe tronul de la Ravenna pe Libius Severus (461–465). Acest război civil nu s-a încheiat cu o victorie clară, ci cu fărâmițarea imperiului în teritorii autonome. Nu este clar dacă Galia de Nord și-a păstrat această poziție independentă și după moartea lui Aegidius, deoarece Paul, un comandant militar activ în perioada următoare și mort la Angers în jurul anului 470, este posibil să fi acționat din nou în numele împăratului. Sub Anthemius (465–472), succesorul lui Libius Severus la tron, împăratul din Apus pare să fi recăpătat o parte din autoritate. În această perioadă, Childeric a fost cel mai important actor din Galia, acționând între Loara și Somme în faza finală a domniei sale. Cu toate acestea, existau și alți căpitani de război de care trebuia să se țină seama: Arbogast la Trier, regele Sigobert la Köln și regele Ragnachar la Cambrai.

În timpul prăbușirii definitive a Imperiului Roman de Apus, între anii 476 și 480, Syagrius a rămas singurul reprezentant al autorității romane în regiunea cuprinsă între Loara și Somme. Fiul lui Aegidius — magister militum al Galiei între anii 457 și 461 —, Syagrius a păstrat statul-rămășiță moștenit de la tatăl său, Domeniul Soissons, aflat între Somme și Loara, autointitulându-se dux.

La scurt timp după moartea puternicului rege got Euric (484), Clovis a văzut ocazia de a-i ataca pe romanii de la sud de Somme. Episcopul Grigore de Tours menționează că în al cincilea an al domniei lui Clovis a izbucnit un război împotriva lui Syagrius.

Importanța strategică Poziția centrală a orașului Soissons în nordul Galiei și infrastructura sa rămasă în mare parte intactă au asigurat o oarecare stabilitate în anii Marii Migrații, însă au făcut totodată din această regiune o pradă tentantă pentru vecinii franci din nord-est. Domeniul lui Syagrius avea o suprafață aproape egală cu cea a teritoriului franc, deși francii erau dezbinați în regate mici și, pe malul drept al Rinului, fuseseră foarte puțin influențați de cultura romană. Cu toate acestea, Clovis I a reușit să adune o armată suficientă de franci pentru a înfrunta forțele lui Syagrius.

Bătălia Clovis i-a lansat o provocare lui Syagrius, stabilind data și locul confruntării. Grigore de Tours menționează că un anume Chararic își adusese trupele pe câmpul de luptă, dar a rămas deoparte, așteptând să se alieze cu învingătorul.

Confruntarea care a urmat s-a încheiat cu victoria decisivă a lui Clovis și a francilor săi. Syagrius a fugit la vizigoți (conduși de ), însă Clovis a amenințat cu războiul, iar vizigoții l-au predat pe Syagrius pentru a fi executat. Grigore de Tours menționează de asemenea că regele franc i-a trimis solii lui Alaric cu ultimatumul de a-l preda pe fugit sub amenințarea războiului. Realitatea a fost însă cu totul alta. Deși Clovis îl învinsese pe Syagrius și cucerise Galia de Nord, în ochii lui Alaric — a cărui hegemonie se întindea peste aproape întreaga regiune dintre Strâmtoarea Gibraltar și Loara, până la Alpi în răsărit —, regele franc era un actor politic minor. Cea mai probabilă derulare a evenimentelor, susținută de istorici, este că Alaric nu își dorea probleme la graniță în timpul intervenției sale în Italia împotriva lui Odoacru din anul 490, acesta fiind motivul real pentru care i l-a predat pe Syagrius lui Clovis. În cele din urmă, Clovis a pus ca Syagrius să fie ucis în secret.

Prin urmare, teritoriul francilor aproape că și-a dublat suprafața, iar noua sa graniță s-a fixat pe Loara, devenind limitrofă cu Regatul Vizigoților.

Effectivul armatelor În privința componenței și a efectivelor celor două armate, informațiile de care dispunem sunt extrem de vagi. Episcopul de Tours nu oferă cifre, însă, prin comparație cu alte armate din aceeași epocă, se estimează că armata lui Clovis număra între 6 000 și 12 000 de oameni. Armata lui Syagrius avea o dimensiune similară și era alcătuită din soldați de origine francă și galo-romană, alături de trupe de escortă.

Cucerirea Galiei de Nord Fuga lui Syagrius nu a însemnat că întreaga regiune cuprinsă între Loara și Somme a căzut dintr-odată în mâinile lui Clovis. Acesta a trebuit să țină seama de ceilalți conducători din regiune, existând cu siguranță și orașe care și-au menținut porțile închise în fața sa. Este clar că orașul Trier nu a fost cucerit fără luptă. Hans Hubert Anton asociază în mod categoric ascensiunea lui Clovis cu sfârșitul lui Arbogast, istoricii presupunând că regele franc i-a anexat teritoriul. Conform autorului, Arbogast ar fi fugit la Chartres.

După victoria asupra lui Syagrius, Clovis a încercat să-și atragă de partea sa soldații învinși, indiferent de originea acestora. Procopius din Cezareea menționează în lucrarea sa Istoria războaielor că în Galia existau grupuri numeroase de trupe de frontieră care, izolate de Roma, refuzaseră să se supună lui Euric. Potrivit istoricului Jeroen Wijnendaele, Clovis și-a consolidat astfel efectivele militare și a reușit să unifice diferitele facțiuni din cadrul armatei sale. Această armată mixtă, romano-francă, a fost motorul succesului său în cucerirea provinciilor galice.

Urmările Vizigoții au fost în cele din urmă zdrobiți în Bătălia de la Vouillé din anul 507 și forțați să se retragă la sud de Pirinei.

Cu timpul, Clovis a pornit împotriva lui Chararic, l-a prins împreună cu fiii săi și i-a obligat să primească hirotonirea și tonsura clericală, devenind diaconi. Auzind însă că aceștia încă sperau să-și recapete puterea, a poruncit să fie executați.

Reprezentări culturale Bătălia de la Soissons constituie punctul culminant al romanului istoric Centurion's Daughter (Fiica centurionului), scris de Justin Swanton.

Note

Categorie:486 Categorie:Conflicte din secolul al V-lea Categorie:Bătăliile Imperiului Roman Categorie:Aisne Categorie:Galia Romană Categorie:Franci