9M14 Maliutka (; denumirea NATO: AT-3 Sagger) este o rachetă ghidată prin fir, antitanc, cu ghidare manuală pe linia de vizare (MCLOS), dezvoltată în Uniunea Sovietică. A fost prima rachetă antitanc dirijată sovietică portabilă de infanterie și este probabil cea mai produsă rachetă antitanc dirijată din toate timpurile, producția sovietică atingând un maxim de 25.000 de rachete anual în anii 1960 și 1970. Copii ale rachetei au fost, de asemenea, fabricate sub diferite denumiri în cel puțin șase țări, inclusiv România.
Deși a fost înlocuită în mare măsură de sisteme antitanc dirijate mai moderne, Maliutka și variantele sale au fost utilizate pe scară largă în aproape toate conflictele regionale importante începând din anii 1960. Numeroase exemplare se află încă în depozite, iar sistemul continuă să fie folosit ocazional de actori nestatali, printre care Hezbollah.
Dezvoltare Dezvoltarea sistemului a început în iulie 1961, când guvernul sovietic a atribuit proiectul unor echipe de proiectare din Tula și Kolomna. Cerințele impuse erau: posibilitatea de instalare pe vehicule și/sau de transport de către infanterie; o bătaie de 3.000 m; capacitatea de a străpunge 200 mm de blindaj la un unghi de 60°; o greutate maximă de 10 kg.
Proiectele s-au bazat pe rachetele antitanc dirijate occidentale din anii 1950, precum sistemul francez ENTAC și cel elvețian Cobra. În cele din urmă a fost ales prototipul dezvoltat de Biroul de Proiectare pentru Construcții de Mașini din Kolomna, care proiectase și racheta 3M6 Șmel. Primele teste au fost încheiate până la 20 decembrie 1962, iar racheta a fost introdusă în serviciu la 16 septembrie 1963.
Descriere stanga|miniatura|Secțiune printr-o rachetă Maliutka. Racheta poate fi lansată de pe lansatorul portabil 9P111, de pe vehicule terestre precum BMP-1 și BRDM-2 și de pe elicoptere precum Mi-2, Mi-8, Mi-24 și Soko Gazelle. Pregătirea pentru tragere a sistemului portabil durează aproximativ cinci minute. Racheta este transportată într-o valiză din fibră de sticlă 9P111, care servește și drept platformă de lansare.
Racheta este dirijată spre țintă cu ajutorul unei mici manete de comandă a unității 9S415, a cărei utilizare necesită o pregătire intensivă a operatorului. Comenzile acestuia sunt transmise rachetei printr-un fir subțire cu trei conductoare, desfășurat în urma ei în timpul zborului. Imediat după lansare, racheta urcă, pentru a evita lovirea solului sau a obstacolelor.
În timpul zborului, racheta se rotește cu aproximativ 8,5 rotații pe secundă. Rotația este imprimată inițial de acceleratorul de lansare și este menținută ulterior prin înclinarea ușoară a aripilor. Racheta utilizează un giroscop de mici dimensiuni pentru a-și determina orientarea în raport cu solul. Din această cauză poate necesita un anumit timp pentru a fi readusă pe direcția țintei, ceea ce determină o distanță minimă de angajare cuprinsă între . Pentru ținte aflate la mai puțin de 1.000 m, operatorul poate urmări racheta cu ochiul liber; la distanțe mai mari este utilizat vizorul periscopic 9Ș16, cu mărire de opt ori și un câmp vizual de 22,5°.
Zona de angajare are forma unui sector de 45°, centrat pe axa de lansare, și o lățime maximă de aproximativ . La distanțe mai mici de , sectorul se îngustează progresiv. La distanța minimă de , racheta poate lovi numai ținte aflate la cel mult de o parte sau de alta a axei centrale. Precizia scade pe măsură ce ținta se îndepărtează de axa lansării, ajungând la aproximativ jumătate din valoarea optimă la extremitățile sectorului.
Estimările inițiale indicau o probabilitate de lovire de 60-90%, însă experiența în luptă a arătat că eficiența poate scădea la numai 2-25% în condiții nefavorabile și atunci când operatorul nu este suficient de bine pregătit. Sistemul MCLOS necesită o îndemânare considerabilă din partea operatorului. În pofida acestui dezavantaj, arma a fost apreciată de utilizatori și a fost modernizată în mod constant atât în Uniunea Sovietică și Rusia, cât și în alte state.
Cele mai importante două deficiențe ale variantei inițiale sunt distanța minimă de angajare de 500-800 m, care face imposibilă atacarea eficientă a țintelor mai apropiate, și viteza relativ redusă a rachetei. Pentru a ajunge la bătaia maximă, aceasta are nevoie de aproximativ 30 de secunde, oferind țintei timp să se adăpostească în spatele unui obstacol, să desfășoare un ecran de fum sau să deschidă focul asupra operatorului.
Variantele ulterioare au redus aceste neajunsuri prin introducerea sistemului de ghidare semiautomată pe linia de vizare (SACLOS), mult mai ușor de utilizat, deși acesta putea fi montat numai pe vehicule terestre și elicoptere. Sistemul de propulsie a fost, de asemenea, îmbunătățit pentru a mări viteza medie de zbor. Cele mai recente variante utilizează focoase cumulative în tandem sau sonde distanțiere pentru contracararea blindajului reactiv exploziv, precum și sisteme de termoviziune. Chiar și în aceste variante modernizate, Maliutka rămâne unul dintre cele mai ieftine sisteme antitanc dirijate aflate în serviciu.
thumb|Turela unui BMP-1, cu o rachetă 9M14M
Istoric operațional În serviciul sovietic, varianta portabilă era repartizată plutonului antitanc al batalioanelor de infanterie motorizată. Fiecare pluton avea două grupe Maliutka, fiecare formată din două echipe. Fiecare echipă dispunea de două posturi de lansare. Unul dintre servanții fiecărei echipe era, de asemenea, trăgător cu RPG-7. Acesta era necesar pentru acoperirea zonei moarte de aproximativ 500 m produsă de distanța minimă de angajare a rachetei.
Maliutka a fost integrată și în armamentul vehiculelor BMP-1, BMD-1 și BRDM-2.
right|thumb|Rachete Maliutka ale Armatei Populare Iugoslave îndreptate spre Dubrovnik în timpul asediului orașului, decembrie 1991
Războiul din Vietnam
miniatura|Două vehicule antitanc sovietice 9P110, bazate pe BRDM-1 și echipate cu rachete Maliutka, 1977. La 23 aprilie 1972, Regimentul 20 Tancuri al Armatei Republicii Vietnam (ARVN), recent înființat, a fost atacat de Armata Populară a Vietnamului (PAVN), care a folosit pentru prima dată racheta Maliutka. Regimentul 20 era singura unitate blindată sud-vietnameză echipată cu tancuri M48 Patton. În această primă utilizare a Maliutka au fost distruse un M48A3 și un vehicul blindat de asalt de cavalerie M113, iar un al doilea M113 a fost avariat.
În cursul acestei confruntări, tanchiștii sud-vietnamezi au fost inițial surprinși de zborul lent și aparent neregulat al rachetei, dar au dezvoltat în scurt timp tactici de contracarare. După observarea lansării unei rachete, echipajele ARVN deschideau focul cu toate armele asupra poziției de lansare, obligând adesea operatorul să se ferească și să piardă controlul rachetei. Deși operatorul putea ocupa o poziție la distanță de lansator, firul manetei de comandă îi permitea să se îndepărteze numai aproximativ 15 m. În cursul confruntărilor, ARVN a pierdut în cele din urmă opt tancuri în urma loviturilor rachetelor 9M14M, dar a dezvoltat tactici eficiente de apărare împotriva acestora.
În timpul Bătăliei de la Kontum din 1972 au fost lansate 33 de rachete, dintre care 32 și-au lovit țintele. Au fost distruse patru tancuri, două obuziere, șase buncăre și alte șapte ținte.
În timpul Bătăliei de la Cửa Việt din 1973, forțele PAVN au opus o rezistență puternică atacului și au distrus 26 de tancuri M48 și transportoare M113 cu rachete 9M14.
Potrivit surselor vietnameze, operatorul PAVN Đào Văn Tiến a lansat în cursul războiului 134 de rachete, dintre care 130 și-ar fi lovit țintele, distrugând 23 de tancuri și transportoare blindate, 12 obuziere, 27 de buncăre și alte 17 ținte. miniatura|Rachetă Maliutka expusă la Muzeul Batei HaOsef din Tel Aviv.
Războiul de Iom Kipur thumb|right|Militari israelieni examinând o rachetă 9M14 și lansatorul acesteia capturate
Racheta a fost folosită de armatele arabe în primele faze ale Războiului de Iom Kipur. În cursul războiului, israelienii au adoptat tactici noi și au învățat să neutralizeze amenințarea prin concentrarea focului de artilerie asupra pozițiilor operatorilor, fie pentru a-i obliga să întrerupă ghidarea, fie pentru a-i elimina. Printre metodele improvizate folosite de echipajele israeliene se numărau tragerea în fața tancului pentru a ridica un nor de praf, deplasarea repetată înainte și înapoi și tragerea asupra poziției din care fusese lansată racheta. Aceste tactici au fost ulterior adoptate și de forțele NATO pentru contracararea rachetelor antitanc dirijate ale Pactului de la Varșovia.
În total, rachetele Maliutka au scos din luptă peste 800 de tancuri și alte vehicule de luptă israeliene în cursul războiului.
Războiul Civil Libian Rebelii Armatei Libiene Libere au fost filmați folosind rachete Maliutka în timpul Războiului Civil Libian din 2011.
Războiul Civil Sirian
Începând de la sfârșitul anului 2012, rebelii sirieni au publicat, de asemenea, înregistrări în care foloseau rachete Maliutka împotriva forțelor guvernamentale.
Atacul asupra Israelului din 7 octombrie 2023
La 7 octombrie 2023, Brigăzile Al-Quds, aripa armată a Jihadului Islamic Palestinian, au publicat pe Telegram o înregistrare în care combatanții păreau să folosească o rachetă Maliutka din interiorul unei clădiri aflate lângă granița israeliană, împotriva unui vehicul israelian din apropiere de Nahal Oz. Articolul citat a identificat însă în mod greșit racheta Maliutka drept un RAAD iranian. Rachete similare au fost lansate în număr mare de Hezbollah asupra unor ținte israeliene de-a lungul frontierei de nord a Israelului în timpul războiului.
Variante thumb|Maliutka 2T5 sârbească|280px thumb|Unitatea de comandă 9S415 pentru racheta Maliutka
9M14 Maliutka 9M14 Maliutka - denumirea NATO AT-3 Sagger; ghidare MCLOS prin fir; introdusă în serviciu în 1963. 9M14P Maliutka-P - denumirea NATO AT-3C Sagger C; ghidare SACLOS prin fir; introdusă în serviciu în 1969. Focos îmbunătățit, cu o capacitate de străpungere de 460 mm de blindaj omogen laminat (RHA). 9M14P1 - focos îmbunătățit, capabil să străpungă 520 mm RHA, și sondă distanțieră pentru creșterea eficienței împotriva blindajului reactiv exploziv (ERA). 9M14MP1 9M14MP2 9M14M Maliutka-M - denumirea NATO AT-3B Sagger B; ghidare MCLOS prin fir; introdusă în serviciu în 1973. Motor îmbunătățit, care reduce timpul necesar pentru atingerea distanței maxime. Greutate de 11 kg și bătaie de 3 km. 9M14-2 Maliutka-2 - denumirea NATO AT-3D Sagger D; ghidare SACLOS prin fir; introdusă în serviciu în 1992. Viteză mărită la 130 m/s și focos cumulativ HEAT de 3,5 kg, capabil să străpungă 800 mm RHA. Greutate de 12,5 kg și bătaie de 3 km. 9M14-2M Maliutka-2M - focos cumulativ HEAT în tandem de 4,2 kg pentru creșterea eficienței împotriva ERA. Greutate de 13,5 kg și viteză de 120 m/s.miniatura|Vehicul antitanc VATT Lobo al armatei peruane, echipat cu sistemul Maliutka 2M. 9M14-2P Maliutka-2P 9M14-2F Maliutka-2F - focos termobaric de 3 kg, destinat utilizării împotriva personalului și vehiculelor neblindate. 9M14P-2F 9M14-2T - variantă Maliutka-2T cu ghidare SACLOS dezvoltată de Institutul Tehnic Militar din Belgrad (VTI) din Serbia. Utilizează un focos cumulativ în tandem de 4,4 kg, cu o capacitate de străpungere de 1.000 mm RHA și eficiență sporită împotriva ERA. Are o greutate de 13,7 kg și o viteză de 120 m/s. 2T5 - variantă sârbească Maliutka-2T5 dezvoltată de VTI, cu o bătaie de 5 km și ghidare prin comandă radio. Viteza este de 200 m/s. HJ-73 Hongjian („Săgeata Roșie-73”) - variantă produsă în China. HJ-73 - ghidare MCLOS; introdusă în serviciu în 1979. HJ-73A - ghidare SACLOS, sistem de ghidare nou și focos principal mai puternic. HJ-73B - ghidare SACLOS și sondă distanțieră pentru creșterea eficienței împotriva ERA. HJ-73C - ghidare SACLOS, focos cumulativ în tandem pentru străpungerea vehiculelor protejate de ERA și lansator prevăzut cu sistem de termoviziune. RAAD - Iran. RAAD - copie a variantei 9M14M.