Cine bate la ușa mea? () este primul lungmetraj regizat de Martin Scorsese. Este o dramă americană alb-negru, făcută cu bani puțini, scrisă tot de Scorsese și terminată în 1967. Harvey Keitel, la primul lui rol într-un film, îl joacă pe J.R., un tânăr din cartierul Little Italy. Fata de care acesta se îndrăgostește este interpretată de Zina Bethune. Drumul până la public a fost lung. Filmul a fost arătat mai întâi la festivalul de la Chicago, în noiembrie 1967, sub numele I Call First, apoi a stat aproape doi ani fără distribuitor. A intrat în cinematografe abia în martie 1969, și doar după ce Scorsese a acceptat să adauge o scenă de nuditate cerută de distribuitor. La Los Angeles, în 1970, a rulat sub un al treilea titlu, J.R. În România a fost distribuit sub titlul Cine bate la ușa mea?.

Cartierul italian din New York, vinovăția catolică și gașca de prieteni care își pierd zilele apar aici cu ani buni înainte de Crimele din Mica Italie. Tot la acest film Scorsese a lucrat pentru prima oară cu Thelma Schoonmaker, monteuza care avea să-i monteze aproape tot ce a făcut de atunci încoace. Roger Ebert a scris după proiecția din 1967 că este vorba de „un mare moment al cinematografiei americane”. Alți critici, la Variety sau la The New York Times, au fost mult mai puțin convinși.

Subiect J.R. a crescut în Little Italy, cu biserica de o parte și cu strada de cealaltă, și nu prea a ieșit vreodată din cartier. Nu are o slujbă. Își petrece zilele cu Joey și cu Sally Gaga, cei doi prieteni ai lui, la băut, la cărți și în compania unor fete pe care le numește „broads”. „Fata cumsecade” cu care se va însura cândva este, în capul lui, altă categorie de femeie. Pe feribotul spre Staten Island dă peste o tânără care nu seamănă cu nimic din ce cunoaște. Citește Fitzgerald, vorbește franceză, locuiește singură, nu are televizor. Se văd tot mai des. Când ea îi propune să facă dragoste, J.R. o refuză, convins că e virgină și că trebuie păstrată pentru ziua nunții.

După o zi petrecută la țară cu unul dintre băieți, J.R. se întoarce în oraș bine dispus, iar fata îi spune că a fost violată de un fost iubit. Pentru el este o trădare. O părăsește și încearcă să-și reia viața de dinainte, dar o petrecere care degenerează îl lasă scârbit, de lumea lui și de el însuși. Spre dimineață se întoarce la ea și îi spune, împleticit, că o iartă și că o ia de nevastă oricum. Fata înțelege atunci că el nu o va accepta niciodată așa cum este și îl refuză. J.R. se înfurie, o insultă, apoi bâiguie că nu mai știe ce vrea. Ultima scenă îl arată în biserică, unde nu mai găsește nimic din ce căuta acolo.

Distribuție Rolurile, după catalogul AFI: Harvey Keitel – J.R. Zina Bethune – fata Lennard Kuras – Joey Michael Scala – Sally Gaga Harry Northup – Harry Bill Minkin – Iggy Phil Carlson – băiatul din Copake Wendy Russell – prietena lui Gaga Robert Uricola – băiatul cu pistolul Susan Wood și Marrisa Joffrey – fete la petrecere Catherine Scorsese – mama Vic Magnotta și Paul DeBonde – băieți în bătaie Ann Collette, Tsuai Yu-Lan, Saskia Holleman și Marieka – fetele din vis Scorsese apare și el, necreditat, ca unul dintre gangsteri.

Producție

De la filmul de școală la lungmetraj Totul a plecat de la un scurtmetraj studențesc. În 1965, la Universitatea din New York, Scorsese a filmat Bring on the Dancing Girls, o poveste despre J.R. și prietenii lui, pe care a lungit-o ulterior până la un lungmetraj numit I Call First. Scenariul i l-a dus profesorului său, Haig Manoogian, ca posibil proiect de producție. Manoogian a pus 5.000 de dolari de la el și a mai strâns 65.000 de la investitori independenți. Al treilea producător, Joseph Weill, era avocat de meserie și, tot potrivit AFI, fusese și el studentul lui Manoogian. Aproape toată echipa a acceptat să fie plătită mai târziu. Variety scria în 1968 că, în afara celor trei producători, nimeni dintre cei care lucraseră la film nu trecuse de 25 de ani. Cât a costat până la urmă nu se știe exact. AFI reține cei 70.000 de dolari strânși de producători, TCM vorbește de vreo 35.000.

Filmările și montajul S-a filmat pe apucate, timp de aproape doi ani, în New York și la Copake, o localitate din nordul statului New York. Pelicula a fost alb-negru, parte pe 35 mm, parte pe 16 mm. Keitel lucra atunci ca stenograf la tribunal și a venit la probe după un anunț dat de Scorsese într-o publicație de breaslă. Regizorul i-a pregătit, fără să-l anunțe, o „audiție” ciudată. Un prieten comedian, Bill Minkin, s-a așezat la un birou și a susținut că nu există niciun anunț și că nu știe cine este Keitel. Cei doi s-au certat de-a binelea, Keitel s-a enervat pe Scorsese, iar Scorsese a decis că este exact ce caută. Actorul își amintea că au filmat o iarnă întreagă numai în weekenduri, pentru că în timpul săptămânii toți trebuiau să muncească pentru chirie și mâncare. La masa de montaj a stat Thelma Schoonmaker, colegă de facultate cu Scorsese. Lucrau până la două-trei noaptea, într-un spațiu de pe strada 86, în Upper West Side. De atunci, Schoonmaker i-a montat aproape toate filmele.

Distribuitorul și scena adăugată Filmul a făcut impresie la Chicago, dar nu s-a înghesuit nimeni să-l cumpere. Au trecut cam opt luni până când Variety a anunțat, în iulie 1968, că Joseph Brenner Associates a luat drepturile pentru Statele Unite și Canada. Brenner distribuia filme de sex și a pus o singură condiție. Voia o scenă de nuditate. Scorsese era atunci în Olanda, unde regiza reclame. L-a adus pe Keitel acolo, a filmat o secvență de fantezie erotică cu câteva prostituate și a pus-o la mijlocul filmului. Rola a adus-o înapoi în America, cum povestea el mai târziu, „cam pe furiș, în impermeabil”.

Scorsese nu a avut niciodată o părere prea bună despre debutul lui. L-a numit „o schiță”. Într-un interviu din 1975 spunea că, din cauza filmărilor întinse pe atâția ani, nu există tranziții între scene și nu prea îți dai seama unde se află personajele. Tăieturile bruște, în stilul Noului val francez, nu erau doar influență, ci și nevoie, fiindcă nu avuseseră timp să tragă planuri de situare. În 1991 spunea că nu reușise să pună bine pe picioare conflictul central și că îi ieșise doar partea emoțională.

Lansare Prima proiecție publică a fost pe 15 noiembrie 1967, la Festivalul Internațional de Film de la Chicago, sub titlul I Call First. În cinematografe a ajuns pe 14 martie 1969, la sala 3 Penny din Chicago, deja cu titlul englezesc de astăzi, scris pe atunci cu semnul întrebării la coadă. Nu avea încă rating MPAA, pentru că nici nu fusese trimis la clasificare. Până la premiera din New York, pe 8 septembrie 1969, primise R. La Los Angeles, pe 11 februarie 1970, afișul spunea J.R. Un amănunt consemnat tot de AFI. Pe generic scrie copyright 1968, Trimod Films, dar filmul nu a fost înregistrat niciodată la oficiul american de drepturi de autor.

În România filmul a fost distribuit de Euro Entertainment Enterprises sub titlul Cine bate la ușa mea? și figurează cu acest titlu în oferta postului Pro Cinema. Pe DVD a apărut în august 2004, la Warner Home Video, cu un comentariu al lui Scorsese și al lui Mardik Martin, asistentul lui de regie de pe platou, și cu un scurt documentar despre cum s-a făcut filmul. În Marea Britanie l-a scos pe DVD British Film Institute, într-o ediție cu broșură în care Christina Newland semnează un eseu.

Recepție

Cronicile din 1967-1970 Ebert a văzut filmul la festival și a scris despre el în Chicago Sun-Times două zile mai târziu. Cronica este un elogiu fără rezerve. Filmul i se părea „o operă absolut autentică, satisfăcătoare artistic și tehnic comparabilă cu cele mai bune filme care se fac oriunde”, iar Ebert nu avea „nicio rezervă” să-l numească „un mare moment al cinematografiei americane”. Două scene, una într-un bar și una la o petrecere, erau în ochii lui „printre cele mai evocatoare descrieri ale vieții americane” pe care le văzuse vreodată. Se mira și că regizorul are doar 25 de ani. Când filmul a ieșit în sfârșit la public, în 1969, Ebert l-a recenzat din nou, cu trei stele și jumătate din patru, pentru un film care, cum scria el, „umblă de colo-colo de aproape doi ani”. De data asta admitea că Scorsese este „uneori prea explicit” și că filmul „are defecte structurale serioase”. Cu mai multă experiență, scria el, regizorul va face poate filme mai șlefuite, dar acesta are o franchețe pe care riscă să o piardă pe drum.

Ceilalți au fost mai reci. Daily Variety l-a numit „mai degrabă un exercițiu de școală decât o realizare comercială solidă” și a criticat scena de sex, pe care o vedea pusă acolo ca să vândă. Vincent Canby, în The New York Times, recunoștea că Scorsese este „un tânăr cineast evident competent” și că a compus, cu un buget care trebuie să fi fost minuscul, „un film fluid, corect tehnic, mai intens și mai sincer decât majoritatea filmelor comerciale”. Dar nu i se părea că drama ar fi „cu mult mai conștientă decât personajele ei”. Rezultatul, scria Canby, este un film „la fel de precis, și la fel de mic, ca o copie prin contact”. Los Angeles Times, la lansarea din 1970, l-a comparat cu Marty al lui Delbert Mann și l-a primit pe Scorsese „în rândul tinerelor talente cu adevărat promițătoare”.

Cronici ulterioare Cronicile de după aceea îl pun aproape toate în legătură cu ce a urmat. Jonathan Rosenbaum, în Chicago Reader, îl vedea ca pe „o ciornă destul de brută” a filmului Crimele din Mica Italie, până la muzica rock și la vinovăția catolică. Michael Sragow scria în The New Yorker că filmul are foarte puțină poveste, dar că este „o schiță în alb-negru” pentru același Crimele din Mica Italie. Time Out vorbea de o „siguranță de sine agresivă” și de un „simț antropologic” al străzii și al adolescenței masculine. Ebert însuși a revenit peste ani și l-a numit „o lucrare coerentă, emoționantă”, remarcând că Scorsese își știa temele și personajele încă de la douăzeci și ceva de ani. Pe Metacritic filmul are 63 din 100, din nouă cronici, ceea ce site-ul traduce prin „recenzii în general favorabile”. Pe Rotten Tomatoes, din 24 de cronici, 71% sunt pozitive.

Note

Legături externe

Who's That Knocking at My Door? în AFI Catalog of Feature Films