Războiul Irlandez de Independență (în ) sau Războiul Anglo-Irlandez a fost un război de gherilă purtat în Irlanda între 1919 și 1921 între (IRA, armata Republicii Irlandeze) și forțele britanice: Armata Britanică, împreună cu poliția (RIC) organizată cvasimilitar alături de forțele sale paramilitare și (USC). Conflictul s-a înscris în . Ca război de gherilă, conflictul nu a constat din campanii militare și bătălii în sens clasic, ci mai degrabă dintr-o serie de ambuscade organizate de IRA, atacuri care provocau poliției naționale pierderi, după care atacatorii se pierdeau între localnici. Atacurile au dus la retragerea poliției naționale din zonele rurale, și la ocuparea acestui vid de putere de către IRA, care a dat activiștilor spațiu să-și dezvolte un stat paralel.

În aprilie 1916, au declanșat Rebeliunea de Paști împotriva dominației britanice și au proclamat Republica Irlandeză. Deși a fost învinsă după o săptămână de lupte, Revolta și, mai ales, felul în care guvernul britanic a reacționat la ea, au dus la creșterea sprijinului popular pentru independența Irlandei. La alegerile din decembrie 1918, partidul republican Sinn Féin a obținut o victorie zdrobitoare în Irlanda. Pe , ei au format () care . În acea zi, doi ofițeri RIC au fost uciși în de către voluntarii IRA care acționau din proprie inițiativă. Conflictul s-a dezvoltat treptat. În cea mai mare parte a anului 1919, activitatea IRA a implicat capturarea de armament și eliberarea deținuților republicani, în timp ce Dáilul s-a apucat de construirea unui stat. În septembrie, guvernul britanic a interzis Dáilul în toată Irlanda, Sinn Féin a fost proclamat (interzis) în comitatul Cork și conflictul s-a intensificat. IRA a început să prindă în ambuscade patrulele RIC și ale armatei britanice, atacându-le cazărmile și obligând uneori chiar la abandonarea unor cazărmi mai izolate. Guvernul britanic a întărit RIC cu recruți din Regatul Unit și Auxiliarii care au devenit cunoscut pentru proasta disciplină și represaliile asupra civililor, dintre care unele au fost autorizate de guvernul britanic. Astfel, conflictul este uneori numit „Războiul Black and Tans”. Conflictul a implicat și nesupunere civilă, în special refuzul feroviarilor irlandezi de a transporta forțele britanice sau provizii militare.

La mijlocul anului 1920, republicanii asupra majorității consiliilor de comitat, iar autoritatea britanică a dispărut în cea mai mare parte din sud și vest, forțând guvernul britanic să declare . Aproximativ 300 de oameni fuseseră uciși până la sfârșitul anului 1920, dar conflictul a escaladat în noiembrie. În Duminica Sângeroasă de la Dublin, , paisprezece agenți britanici de informații au fost asasinați; apoi RIC a tras în mulțime la un meci de fotbal irlandez, ucigând paisprezece civili și rănind șaizeci și cinci. O săptămână mai târziu, IRA a ucis șaptesprezece auxiliari în din comitatul Cork. În decembrie, autoritățile britanice au declarat legea marțială în mare parte din sudul Irlandei, iar centrul orașului Cork a fost de forțele britanice ca represalii pentru o ambuscadă. Violențele au continuat să se escaladeze în următoarele șapte luni; 1.000 de oameni au fost uciși și 4.500 de republicani au fost internați. O mare parte din lupte auu avut loc în (în special comitatul Cork), Dublin și Belfast, care împreună au înregistrat peste 75% din decesele din conflict.

Conflictul din nord-estul Ulsterului a avut un aspect . În timp ce minoritatea catolică de acolo susținea în cea mai mare parte independența Irlandei, majoritatea era în mare parte / . S-a format o predominant protestantă, iar paramilitarii loialiști erau activi. Ei i-au atacat pe catolici ca represalii pentru acțiunile IRA, iar la Belfast a izbucnit un conflict sectar în care aproape 500 de oameni au fost uciși, majoritatea catolici. În mai 1921, Irlanda a fost divizată legal prin Legea Guvernului Irlandei, care a creat Irlanda de Nord.

În 1921, autoritățile britanice nu mai erau capabile din punct de vedere politic să guverneze țara, deși aveau capacitatea militară de a-și impune guvernarea. De cealaltă parte, rebelii irlandezi beneficiau de susținerea populației, dar ajunseseră aproape de capătul proviziilor. Așezate la masa tratativelor, cele două părți au convenit o de la . Discuțiile de după încetarea focului au dus la semnarea Tratatului Anglo-Irlandez la . Aceasta a pus capăt dominației britanice în cea mai mare parte a Irlandei și, după o perioadă de tranziție de zece luni supravegheată de , Statul Liber Irlandez a fost creat ca dominion autonom pe . Irlanda de Nord a rămas în Regatul Unit. După încetarea focului, violențele din Belfast și luptele din zonele de graniță ale Irlandei de Nord au continuat, iar IRA a lansat ofensiva eșuată a Nordului în mai 1922. În iunie 1922, disensiunile din rândul republicani cu privire la Tratatul Anglo-Irlandez a dus la Războiul Civil Irlandez care a durat unsprezece luni. Statul Liber Irlandez a acordat 62.868 de medalii pentru serviciul în timpul Războiului de Independență, dintre care 15.224 au fost acordate luptătorilor IRA din .

Originile conflictului

Criza Autonomiei Începând cu anii 1870, din (IPP) au cerut de la Regatul Unit , fără a exclude o eventuală independență completă. Organizații marginale, cum ar fi Sinn Féin al lui , susțineau în schimb o anumită formă de independență imediată a Irlandei, dar erau într-o minoritate restrânsă.

Guvernul britanic a dat în cele din urmă curs cererilor de autonomie în 1912, ceea ce a declanșat în Regatul Unit, deoarece din Ulster au format o organizație armată (UVF) pentru a se opune acestei măsuri de devoluție, cel puțin pe teritoriul pe care îl puteau ei controla. La rândul lor, naționaliștii și-au format propria lor organizație paramilitară, .

Parlamentul britanic a adoptat Legea Guvernării Irlandei din 1914, cunoscută sub numele de Legea Autonomiei, la , cu un amendament ce prevedea divizarea Irlandei, introdus de parlamentarii , dar punerea în aplicare a legii a fost imediat amânată prin din cauza izbucnirii Primului Război Mondial în luna precedentă. Majoritatea naționaliștilor i-au urmat pe liderii lor din IPP și au ascultat apelul lui de a sprijini Regatul Unit și efortul de război aliat în ale , intenția fiind de a asigura începutul autoguvernării după război. Cu toate acestea, o minoritate semnificativă a voluntarilor irlandezi s-a opus în război. Mișcarea de voluntari s-a împărțit, o majoritate plecând pentru a forma sub comanda lui Redmond. Voluntarii irlandezi rămași, sub conducerea lui , au susținut că vor menține organizația până când se va acordată autonomia. În cadrul acestei mișcări de voluntari, o altă facțiune, condusă de separatistă, a început să se pregătească pentru o revoltă împotriva dominației britanice în Irlanda.

Rebeliunea de Paști

Planul de răscoală a fost pus în aplicare în Rebeliunea de Paști din 1916, în care Voluntarii au lansat o insurecție al cărei scop a fost să pună capăt dominației britanice. Insurgenții au emis Proclamația Republicii Irlandeze, declarând independența Irlandei ca republică. Rebeliunea, în care au murit puțin mai mult de patru sute de oameni,1916 Necrology . a fost limitată aproape exclusiv la orașul Dublin și a fost înăbușită în decurs de o săptămână. Britanicii însă au reacționat foarte dur: liderii insurecției au fost judecați în curți marțiale, condamnați la moarte și executați la scurt timp; și mii de activiști naționaliști au fost arestați. Toate acestea au galvanizat sprijinul societății irlandeze în favoarea partidului separatist   partidul pe care republicanii l-au adoptat mai întâi și apoi l-au preluat. Lor li s-au alăturat și adepți ai contesei Markievicz, care fusese comandantul secund al Armatei Cetățenilor Irlandezi în timpul Rebeliunii. Execuția de către britanici a liderilor Rebeliunii a sporit și sprijinul în Irlanda atât pentru o revoltă violentă pentru a obține independența față de dominația britanică, cât și pentru o republică irlandeză independentă. Acest sprijin a fost întărit și mai mult de decizia guvernului britanic de a menține legea marțială în Irlanda până în noiembrie 1916, de arestarea criticilor irlandezi ai politicilor guvernamentale și de extinderea în Irlanda a posibilității recrutării în serviciu militar obligatoriu.

Primul Dáil miniatura| Rezultatul alegerilor generale din 1918 în Irlanda În aprilie 1918, în fața crizei cauzate de ofensiva germană de primăvară, cabinetul britanic a încercat, printr-o politică duplicitară, să lege simultan punerea în vigoare a recrutării în Irlanda cu punerea în aplicare a autonomiei, așa cum se subliniază în raportul Convenției Irlandeze din . Aceasta i-a îndepărtat și mai mult pe naționaliștii irlandezi și a produs demonstrații în masă în timpul . La alegerile generale din 1918, alegătorii irlandezi și-au arătat dezaprobarea față de politica britanicilor, dând partidului 70% (73 de locuri din 105) din locurile de Parlament alocate Irlandei, 25 dintre acestea fără adversar. a câștigat 91% din locurile în afara Ulsterului cu 46,9% din voturile exprimate, dar a fost în minoritate în Ulster, unde unioniștii erau majoritari. s-a angajat să nu își ia locurile în parlamentul britanic de la Westminster, ci mai degrabă să înființeze un parlament irlandez. Acest parlament, cunoscut sub numele de , și guvernul format de el, numit , format numai din membri , s-au întrunit la la . Dáilul a reafirmat proclamația de independență din 1916 și a emis un , în care a afirmat că este o „stare de război existentă, între Irlanda și Anglia”. Voluntarii Irlandezi au fost reconstituiți ca „” sau IRA. IRA a fost percepută de unii membri ai ca având un mandat de a lupta împotriva .

Evacuarea postbelică a forțelor britanice

Britanicii stanga|miniatura| RIC și personal al armatei britanice lângă Limerick, c.1920 Inima puterii britanice în Irlanda era administrația de la Castelul Dublin, adesea cunoscută de irlandezi drept „Castelul”. Șeful administrației Castelului era , față de care era responsabil un , conducând – după cum se exprima istoricul britanic – o „administrație renumită pentru incompetența și ineficiența sa”. Irlanda era împărțită în trei districte militare. În timpul războiului, două divizii ale armatei britanice, diviziile a cincea și a șasea, își aveau sediul în Irlanda, la și Cork. Până în iulie 1921, în Irlanda aveau să fie masați 50.000 de soldați britanici; prin contrast, în Marea Britanie rămăseseră doar 14.000 de soldați. Armata britanică era în mare măsură dependentă de recrutarea din rândurile irlandezilor, și îngrijorarea față de loialitățile divizate a dus la redistribuirea din 1919 a tuturor regimentelor obișnuite formate din irlandezi în garnizoane în afara Irlandei.

Cele două forțe de poliție principale din Irlanda erau (RIC) și . Din cei 17.000 de polițiști din Irlanda, 513 au fost uciși de IRA între 1919 și 1921, în timp ce 682 au fost răniți. Dintre ofițerii superiori ai RIC, 60% erau protestanți irlandezi, dar restul erau catolici, în timp ce 70% din rândul personalului RIC erau irlandezi catolici, restul protestanți. RIC era o organizație instruită pentru munca de poliție, nu pentru război, și era extrem de slab pregătită pentru a-și asuma sarcini contra insurgenței. Până în martie 1920, Londra a considerat că tulburările din Irlanda sunt în primul rând o problemă de poliție și nu a considerat-o un război. Scopul Armatei era să sprijine poliția. În timpul războiului, aproximativ un sfert din Irlanda era supusă legii marțiale, mai ales în Munster; în restul țării, autoritatea britanică nu a fost considerată suficient de amenințată pentru a justifica acest lucru. Britanicii au creat două forțe de poliție paramilitare pentru a completa activitatea RIC, recrutate în mare parte dintre veteranii din Primul Război Mondial, și anume Conetabilii Temporari (mai bine cunoscuți sub numele de „”) și cadeții temporari sau .

Republicanii irlandezi miniatura| West Connemara IRA