Lauragais (în ) este o regiune istorică și culturală din sud-vestul Franței. Ea ocupă o zonă vastă, în jurul axei centrale reprezentate de Canalul Midi, între aglomerațiile Toulouse la nord-vest și Carcassonne la sud-est, respectiv Castres la nord-est și Pamiers la sud-vest.
Cunoscută în surse încă din jurul anului o mie și devenită pe rând arhidieceză, episcopie, comitat, apoi seneșalate, regiunea Lauragais este împărțită, în timpul Revoluției Franceze, între patru departamente: Haute-Garonne, Aude, Ariège și Tarn.
Din punct de vedere cultural, Lauragais, zonă rurală, este asociată cu bogăția producției sale agricole. Acest lucru este ilustrat prin supranumele „Țara abundenței” (Pays de Cocagne), legat atât de cultura pastelului (), cât și de abundența recoltelor, dar și prin denumirea de „grânarul Languedocului”, care face referire la specializarea și exportul de cereale începând cu secolul al XVII-lea, datorită Canalului Midi. Totuși, această regiune este cunoscută și prin istoria sa, în special religioasă (catarism, protestantism), precum și prin patrimoniul său bogat: Canalul Midi și izvoarele sale, mănăstiri și biserici, castele, stele discoidale, porumbării, mori de vânt, bastide etc. Poetul Auguste Fourès și pictorul au imortalizat Lauragais în operele lor.
Astăzi, Lauragais „istoric” nu trebuie confundat cu Pays Lauragais, entitate administrativă contemporană care acoperă parțial teritoriul cu același nume și este destinată dezvoltării sale.
Geografie Lauragais corespunde aproximativ teritoriilor Pays Lauragais și Sicoval.
Peisaje Peisajele din Lauragais sunt în esență agricole și orientate spre cultura cerealieră (grâu, porumb, orz) și spre plante oleaginoase (floarea-soarelui, rapiță).
Limite Lauragais, ca regiune istorică și culturală, nu are frontiere fixe. Fluctuând în funcție de diversele împărțiri teritoriale, religioase, judiciare sau geopolitice care s-au succedat și suprapus de-a lungul secolelor, acestea sunt în prezent lăsate la aprecierea locuitorilor din zonele limitrofe. Totuși, pot fi schițate câteva limite generale: spre vest, până la orașul Castanet-Tolosan, iar spre est, până la satul Sorèze, la poalele Muntelui Negru; spre nord, până la orașul Puylaurens; spre sud-est, până la satul Fanjeaux, iar spre sud-vest, până la satul Cintegabelle.
Relief și hidrografie Supranumit uneori „țara celor o mie de coline”, sau chiar „mica Toscană franceză”, iar în Italia, toscanii au vechea obișnuință de a supranumi Toscana „micul Lauragais italian”, Lauragais este cunoscut pentru peisajele sale de coline domoale. Teritoriul poate fi împărțit în patru mari tipuri de relief.
Extremitatea nord-estică este ocupată de primele contraforturi sudice ale Masivului Central: Muntele Negru, un relief vechi care domină câmpiile învecinate cu câteva sute de metri. Versantul nordic domină Revel și Sorèze cu 300–400 m, în timp ce partea sudică coboară lin spre Saint-Papoul. Tot în Muntele Negru își are izvorul râul Sor , iar acest relief servește drept rezervor de apă pentru Canalul Midi, prin intermediul unui ingenios sistem de alimentare care ajunge în canal la pasul de la Naurouze (numit și pasul Lauragais).
La poalele acestui relief vechi, o zonă de câmpie leagă Revel de Bram, trecând prin Castelnaudary. Această depresiune este străbătută de două cursuri de apă artificiale, Canalul Midi și rigola câmpiei, precum și de un râu natural, Fresquel . Câmpia se îngustează la nivelul pasului de la Naurouze, la câțiva kilometri est de limita departamentală dintre Haute-Garonne și Aude.
Restul teritoriului (aproximativ două treimi) este alcătuit din succesiuni de coline, de la nord, între Saint-Félix-Lauragais și Lanta, până la sud, între Laurac și Castanet. Această zonă, numită „a celor o mie de coline”, săpată în depozitele de molasă, se înclină ușor de la est spre vest, altitudinile variind de la 500 m (Laurac) la 250 m (Lanta). Două zone mai înalte concentrează mai multe izvoare: regiunea Piège, unde își au obârșia Hers Mort , Ganguise și Gardijol , și colinele dintre Avignonet-Lauragais și Saint-Félix-Lauragais, cu Marès și Saune , printre altele.
În fine, o zonă centrală plană traversează Lauragaisul oblic, dinspre zona de câmpie din sud-est până la periferia Toulouse, la nord-vest. Această zonă de falii, care urmează o parte a albiei râului Hers Mort, este numită „șanțul lauragais” sau „șanțul Hers”. Acest culoar natural constituie axa centrală a teritoriului: încă din antichitate, prin Via Aquitania și până la autostrada A61, a concentrat toate rețelele de comunicații. Pe lângă drumul roman și autostradă, aici se regăsesc Canalul Midi, linia de cale ferată Bordeaux–Sète și Drumul Național 113.
Climă Situat la 130 km de Marea Mediterană și la 240 km de Oceanul Atlantic, prins între contraforturile Pirineilor la sud și cele ale Masivului Central la nord, și lipsit de un relief foarte accidentat, Lauragais este larg deschis influențelor venite atât dinspre est, cât și dinspre vest, constituind un adevărat culoar al vânturilor.
Clima Lauragais este în același timp sub influență atlantică și mediteraneană. Trei elemente o caracterizează: o vară caldă și secetoasă, precipitații neregulate și vânturi puternice. Cele două vânturi dominante sunt Cers, venind din nord-vest, și Autan, mai puternic decât primul, venind din sud-est.
Istoricul și specialistul în Lauragais Jean Odol remarcă existența a patru anotimpuri bine definite în Lauragais: un sezon umed principal (aprilie–sfârșitul lunii iunie), un sezon umed secundar (mijlocul lui septembrie–noiembrie), un sezon secetos principal (sfârșitul lui iunie–mijlocul lui septembrie) și un sezon secetos secundar (decembrie–martie).
Toponimie Cuvântul Lauragais provine din numele primei sale „capitale” teritoriale, castrul Laurac. Potrivit lui Élie Griffe, ipoteză confirmată de Jean Odol și apoi de Lucien Ariès, numele acestei comune ar deriva de la o vilă galo-romană, format prin adăugarea sufixului -acu la gentiliciul Laurius, atestat încă din secolul I. Termenul este atestat pentru prima dată, sub forma Lauragues, în 1150, apoi latinizat ca Lauriacense în 1219. Grafia „Lauragois” apare în 1591, iar cea de „Lauragais” la începutul secolului al XIX-lea.
O altă interpretare identifică prezența prefixului „aura” (vânt), urmat de sufixul „gais” (ès), care desemnează un teritoriu. Lauragais ar putea fi interpretat, așadar, și ca „țara vântului”.
O altă origine, mai puțin sigură, face să derive cuvântul din verbul occitan laurar, care înseamnă „a ara”, oferind astfel o origine mitică acestei „țări a arăturilor”.
În anii 1920–1925, când Republica a cerut precizarea denumirii unor comune, aproximativ cincisprezece dintre acestea au ales să adauge determinantul Lauragais. Se pot cita, printre altele, comunele Montbrun-Lauragais, Belbèze-de-Lauragais, Montégut-Lauragais, Montgaillard-Lauragais, Montesquieu-Lauragais, Saint-Félix-Lauragais, La Salvetat-Lauragais, Loubens-Lauragais, Verdun-en-Lauragais, Villefranche-de-Lauragais.
Istorie Antichitate
Lauragais, pământ al trecerilor, schimburilor și culturilor În cursul primului mileniu î.Hr., Lauragais se afla pe una dintre rutele staniului britanic. Minereul sosea din Cornwall cu corabia până în Gironde, estuarul Garonne, apoi urca pe Garonne până la Tolosa (Toulouse). Traversând Lauragais până la Aude, urma un itinerariu care prefigura aproximativ traseul viitoarei . Staniul își continua drumul spre Marea Mediterană, unde era foarte căutat, în special de greci și romani, pentru fabricarea obiectelor de bronz.
Începând cu secolul al III-lea î.Hr. și cu sosirea lor în sudul Galiei, Lauragais era locuit de Volcii Tectosages. Acest popor celtic s-a orientat către Mediterana și lumea romană începând cu sfârșitul secolului al II-lea î.Hr., odată cu cucerirea Galiei transalpine. În acest sens, venirea lui Cnaeus Domitius Ahenobarbus în Languedoc a fost decisivă: el a inițiat construcția Via Domitia începând cu 118 î.Hr. și a fondat în același an Narbonne, capitala viitoarei provincii. Pentru a evita o posibilă contraofensivă galică venită dinspre Carcassonne, legiunile romane s-au instalat la Toulouse, tot în 118.
În urma Războiului galic, Volcii Tectosages au devenit foederati ai Romei, iar Lauragais, aflat deja pe ruta staniului, s-a regăsit pe drumul vinurilor importate. Într-adevăr, odată cu intensificarea colonizării romane, cererea de vin importat a devenit din ce în ce mai puternică pe întreaga perioadă antică. Aceste vinuri, provenind în majoritate din Campania, erau importate cu corabia în amfore. În sud-vestul Galiei, ele tranzitau prin Narbonne și urcau Aude până la Carcassonne, apoi traversau Lauragais pe cale terestră până la Tolosa, de unde își puteau continua traseul spre Burdigala.
Existența acestor schimburi comerciale în jurul vinurilor importate ne este cunoscută datorită procesului guvernatorului provinciei Marcus Fonteius, în jurul anului 70 î.Hr., relatat de Cicero, apărătorul acestuia, în Pro Fonteio. Aflăm astfel despre existența vămii de la Elesiodunum, unde se percepea o taxă excesivă de 6 denari pe amforă (ceea ce însemna dublarea prețului). Începând cu secolul I d.Hr., acest monopol al vinurilor romane importate va fi înlocuit prin dezvoltarea viilor locale în Peninsula Iberică și în Narbonnaise.
Patru aglomerații galo-romane în Lauragais: Badera, Eburomagus, Elusio și Sostomagus În Lauragais, principalele aglomerații galice, apoi galo-romane, se aflau pe , un ax major între Narbonne și Toulouse. Această cale romană, utilizabilă în orice anotimp, va rămâne fundamentală în peisajul lauragais din Evul Mediu, când va fi numită cami ferrat (drum pietruit). În timpul Antichității, orașele-etapă de pe Via Aquitania concentrau o parte importantă a populației și a activităților economice.
Elusio Datorită poziției sale geografice avantajoase, situl de la Montferrand a fost, încă din Antichitate, un important loc de trecere.
Pe lângă pledoaria Pro Fonteio a lui Cicero, aglomerația Elusio este menționată ca mansio Elusione în din anul 333 e.n. Sursele moderne fac distincția între siturile Elesiodunum, oppidum situat pe vârful colinei Montferrand, și Elusio, aglomerație aflată în câmpie, de o parte și de alta a actualului drum național. Elesiodunum ar fi fost locul de implantare al unei așezări celte vechi, treptat abandonată în favoarea lui Elusio, mai recent, locuit între secolul I î.Hr. și secolul al V-lea d.Hr.. Situl de la Elusio ar fi putut ocupa aproximativ 16 ha, întinzându-se de o parte și de alta a Via Aquitania.
Începând cu mijlocul anilor 1950, săpături arheologice au scos la lumină un important complex arhitectural și funerar. Ansamblul este alcătuit în principal din terme de mici dimensiuni și două edificii însoțite de morminte. Termele ar fi aparținut unei importante villa gallo-romane, anterioare unor instalații mai recente cu destinație cultuală. Acestea din urmă corespund unei bazilici paleocreștine din secolul al IV-lea, însoțită de aproximativ 140 de morminte, dintre care 54 în sarcofage încă vizibile. Mobilierul descoperit, în special accesoriile vestimentare, permite datarea unei părți a acestor morminte la începutul secolului al VI-lea.
Numele antic al acestei aglomerații dispărute este păstrat astăzi în denumirea bisericii Saint-Pierre-d’Alzonne, situată la câțiva pași de situl principal al săpăturilor.
Badera După Montferrand, călătorul care urma Via Aquitania în direcția Toulouse putea face popas la Baziège (Badera). Tabula Peutingeriana, cea mai veche hartă a Imperiului Roman, menționează în secolul al IV-lea atât Badera, cât și Eburomagus (Bram). Biserica Saint-Étienne de Baziège păstrează încă și astăzi o bornă miliare care indică distanța de XV mile romane până la sosirea la Toulouse.