„Crossbow” a fost numele de cod din cel de-al Doilea Război Mondial pentru operațiunile anglo-americane împotriva programului german de „arme de represalii (Vergeltungswaffen)” cu rază lungă de acțiune . Principalele arme „V” erau bomba zburătoare V-1 și racheta V-2, care au fost lansate atât împotriva Regatului Unit între 1944 și 1945 cât și împotriva țintelor din Europa continentală.
Anchetele inițiale ale serviciilor secrete din 1943 privind progresul armelor germane cu rază lungă de acțiune au fost efectuate sub numele de cod Bodyline. La 15 noiembrie, a fost organizată o operațiune mai amplă sub numele de Crossbow. După război, Crossbow a devenit cunoscut sub numele de „Operațiunea Crossbow”, în special după filmul cu același nume din 1965.
Crossbow includea operațiuni strategice împotriva siturilor unde erau efectuate cercetările, dezvoltarea și fabricarea armelor, a mijloacelor de transport ale acestora, atacuri directe împotriva locurilor de lansare precum și interceptarea rachetelor aflate în zbor
Atacurile Crossbow au avut un succes redus , iar fiecare raid efectuat împotriva unei baze de lansare V-1 sau V-2 însemna un raid în minus împotriva altor ținte din al Treilea Reich. Deturnarea resurselor aliaților de la atacurile împotriva altor ținte mai importante a reprezentat un succes major pentru Hitler.
Bombardamentele tactice
În mai 1943, serviciile de supraveghere aliate au observat construirea primului dintre cele unsprezece mari situri din nordul Franței destinate armelor secrete germane, dintre care șase pentru racheta V-2. În noiembrie, au descoperit primul dintre cele 96 de „locații de schi” destinate bombei zburătoare V-1.
Oficialii au dezbătut gradul de pericol al armelor germane; unii considerau aceste locații ca fiind momeli menite să distragă atenția bombardierelor aliate, în timp ce alții se temeau de rachete cu încărcătură chimică sau biologică . Aliații au primit informații detaliate despre V-1, V-2 și centrul de cercetare Peenemünde de la grupul rezistențrezistenței austriece condus de preotul Heinrich Maier. Acestea includeau și unitățile de producție, precum Raxwerke . Când informațiile de recunoaștere și informațiile secrete privind V-2 au devenit convingătoare, Comitetul de Apărare al Cabinetului de război a dirijat prima raid planificat al campaniei, Operațiunea Hydra, atacul de la Peenemünde din august 1943.
Lucrările din Franța erau „Sistemul 1” german, care urma să cuprindă 96 de platforme de lansare fixe cu buncăre de depozitare (în formă de „schi”) și rampe în aer liber. Erau planificate Sistemul 2 (o rezervă) și Sistemul 3. Existau, de asemenea, patru buncăre mai mari „Wasserwerk” („Lucrări hidraulice”): Siracourt, Lottinghen, Nardouet și Brécourt. Conceput pentru a fi utilizat începând cu ianuarie 1944, stadiul real al construcției, instruirea și aprovizionarea cu rachete V-1 era în întârziere atunci când a fost inspectat de Înaltul comandament german în octombrie. Rapoartele franceze și recunoașterea aeriană detaliată, coroborată cu recunoașterea Peenemünde, indicau posibilitatea lansării a 2.000 de rachete pe zi împotriva Angliei. Peste jumătate dintre amplasamente erau finalizate în decembrie, dar serviciile secrete aliate identificaseră toate cele 96 rampe până la sfârșitul lunii ianuarie. Primul bombardament al siturilor a fost efectuat de bombardiere medii Martin B-26 Marauder ale USAAF la începutul lunii decembrie, iar RAF Bomber Command a început atacurile nocturne la scurt timp după aceea, dar inexactitatea mai mare a bombardamentelor nocturne împotriva țintelor mici a determinat Șefii de Stat Major Interarme ai Statelor Unite să utilizeze bombardiere grele americane în timpul zilei. Până la sfârșitul lunii decembrie, 54 de locații fuseseră atacate și șapte fuseseră distruse. Bombardamentele au continuat – până la sfârșitul lunii martie, 9 fuseseră distruse și 35 grav avariate, iar până la 24 mai, 24 fuseseră distruse și 58 grav avariate.
În urma Operațiunii Hydra, au fost efectuate câteva atacuri cu Crossbow asupra buncărelor Watten (rampă de lansare pentru rachete V-2) și Mimoyecques (complex pentru tunul-rachetă V-3) din noiembrie și august 1943. „Operațiunile Crossbow împotriva locațiilor de schi” au început pe 5 decembrie, cu numele de cod „Noball” folosit pentru ținte (de exemplu, „Noball 27” era situl Ailly-le-Vieux-Clocher, „Noball No. 93” se afla în zona Cherbourg, „Noball No. 107” se afla la Grand Parc, iar „Noball V1 situl nr. 147” se afla la Ligescourt).
Statele Unite au înființat propriul Comitet Crossbow sub comanda generalului Stephen Henry la 29 decembrie 1943, iar ulterior, în februarie/martie 1944, au dezvoltat tehnici de bombardament pentru locațiile de schi la Poligonul de testare al Forțelor Aeriene.
La mijlocul anului 1944, planul ca avioanele Marinei SUA să atace bazele de lansare V-1 de pe portavioane a căzut victimă rivalității dintre servicii militare, fiind respins de Armata.
Instalațiile V-2 au fost, de asemenea, bombardate în 1944, inclusiv instalații mai mici, cum ar fi depozitele V-2 (precum depozitul V-2 din Mery-sur-Oise) și fabricile de oxigen lichid. Pe 25 august 1944 au fost bombardate cinci instalații de oxigen lichid criogenic în Belgia. Atacul programat pentru a doua zi asupra instalațiilor nu a mai fost efectuat din cauza condițiilor meteo.
Prioritățile
La cererea Cabinetului de Război britanic, la 19 aprilie 1944, generalul Eisenhower a ordonat ca atacurile „Crossbow” să aibă prioritate absolută față de toate celelalte operațiuni aeriene, inclusiv „epuizarea industriei germane” și slăbirea moralului civililor „pentru moment”, pe care a confirmat-o după începerea atacului V-1 în noaptea de 12/13 iunie 1944, spunându-i lui Arthur Tedder „în ceea ce privește țintele „Crossbow”, aceste ținte au prioritate absolută față de orice altceva, cu excepția cerințelor urgente ale bătăliei Overlord [debarcarea din Normandia]; această prioritate trebuie menținută până când vom fi siguri că am obținut definitiv avantajul în această chestiune”.
Lansările au surprins Aliații, care credeau că atacurile anterioare asupra acestor locații eliminaseră pericolul. Britanicii, care nu se așteptau ca bombardamentele germane asupra Marii Britanii să reînceapă atât de târziu în război, au fost deosebit de afectați. Unii au sugerat utilizarea gazelor otrăvitoare împotriva locațiilor de lansare sau chiar executarea civililor germani ca pedeapsă.
Carl Spaatz, comandantul Forțelor Aeriene Strategice ale Statelor Unite în Europa (USSTAF), a răspuns la 28 iunie să „se plângă că operațiunea Crossbowera o distragere de la sarcina principală de a slăbi Luftwaffe și de a bombarda industria germană” pentru Ofensiva combinată de bombardament și să recomande în schimb ca operațiunea „Crossbow” să fie o prioritate secundară, deoarece „zilele cu vreme rea deasupra țintelor industriale ale Germaniei ar permite totuși o putere de atac suficientă pentru bazele de rachete și crize tactice mai puțin importante”. Până la 10 iulie, Tedder publicase o listă cu țintele Crossbow, care aloca 30 către RAF Bomber Command, șase către forța aeriană tactică Allied Expeditionary Air Force și 68 către USSTAF-ul lui Spaatz; după care Spaatz s-a plâns din nou așa că Eisenhower a permis bombardarea „suplimentară” a țintelor care nu erau Crossbow: „Instrucțiunile de a continua să acordăm prioritate țintelor Crossbow trebuie să rămână valabile, dar... atunci când... întreaga forță strategică nu poate fi utilizată împotriva Crossbow, ar trebui să atacăm – (a) industria aeronautică, (b) petrolul, (c) fabricile de rulmenți cu bile, (d) producția de vehicule” (Eisenhower, 18 iulie).
Peste un sfert din tonajul bombelor din cadrul Ofensivei combinate de bombardament a fost utilizat împotriva bazelor de arme V în iulie și august; multe dintre atacuri au fost ineficiente, deoarece au vizat baze neutilizate, și nu lansatoarele în sine. Spaatz a propus fără succes ca atacurile să se concentreze asupra rețelei electrice din Calais, asupra fabricilor de giroscoape din Germania și asupra depozitelor de arme V din Franța. Atacurile asupra fabricilor de giroscoape, împreună cu cele asupra rezervoarelor de oxigen lichid (despre care aliații știau că sunt necesare pentru rachetele V-2), ar fi putut fi foarte eficiente împotriva rachetelor. La 25 august 1944, Comitetul mixt pentru prioritățile țintelor Crossbow (înființat la 21 iulie) a pregătit „Planul de atac asupra organizației germane de rachete în cazul declanșării atacurilor cu rachete”, pe lângă bombardarea depozitelor, a rezervoarelor de oxigen lichid și a bazelor de lansare; planul includea operațiuni de recunoaștere aeriană.
După ultima lansare a rachetelor V-1 din Franța, la 1 septembrie 1944, și întrucât atacurile V-2 așteptate nu începuseră, bombardamentele Crossbow au fost suspendate la 3 septembrie, iar campania împotriva instalațiilor petroliere germane a devenit prioritatea absolută.
Amenințarea V-1 din Franța ocupată a luat sfârșit la 5 septembrie 1944, când Divizia a 3-a de infanterie canadiană a înfrânt unitățile militare germane din zona Nord-Pas de Calais, care s-au predat la 30 septembrie.
Reluarea bombardamentelor Bombardamentele Crossbow au fost reluate după primul atac cu rachete V-2 și au inclus un raid de amploare din 17 septembrie asupra țintelor olandeze suspectate a fi baze pentru avioanele Heinkel He 111, care lansau din aer rachete V-1. 865 de rachete V-1 modificate au fost lansate din aer în perioada 16 septembrie 1944 – 14 ianuarie 1945. Britanicii consideraseră inițial că o acțiune anterioară, din 18-21 iulie 1944, în care fuseseră lansate 50 de rachete V-1 din aer, fusese de fapt lansată de la sol din Țările de Jos, în special din apropierea orașului Ostend. Pe lângă rachetele V-1 lansate din aer, în 1945 au fost efectuate lansări de pe rampe construite în provincia Olanda de Sud.
Serviciile de recunoaștere ale aliațiilor au detectat două locații la Vlaardingen și Ypenburg, iar împreună cu o a treia la Delft, care au lansat 274 de rachete V-1 asupra Londrei în perioada 3-29 martie. Doar 125 au ajuns la apărarea britanică, iar doar treisprezece dintre acestea au ajuns în zona țintă. Alte trei baze au îndreptat focul asupra Anversului. După ce a folosit bombardiere medii împotriva bazei de lansare V-2 din Haagse Bos pe 3 martie, RAF a atacat bazele V-1 din Olanda cu două escadrile. O unitate a RAF Fighter Command a folosit avioane Spitfire împotriva Ypenburg în 20 și 23 martie, în timp ce o unitate a RAF Second Tactical Air Force a folosit avioane Hawker Typhoon împotriva Vlaardingen în 23 martie. Contraatacurile asupra bazelor V-1 și V-2 din Olanda s-au încheiat pe 3 aprilie, iar toate contramăsurile Crossbow s-au încheiat pe 2 mai, odată cu sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial în Europa.
Apărarea împotriva V-1 La 2 ianuarie 1944, mareșalul aerului Roderic Hill, comandantul-șef al Apărării aeriene a Marii Britanii, a prezentat planul său de a desfășura 1.332 de tunuri pentru apărarea Londrei, Bristolui și a strâmtorii the Solent împotriva V-1 („Camera de operațiuni Diver” era situată la baza aeriană RAF Biggin Hill). . Împotriva atacurilor V-1 au fost utilizate unități selectate ale Fighter Command (escadrilele 100 – 199) care operau avioane de vânătoare de mare viteză, tunurile antiaeriene ale Anti-Aircraft Command și aproximativ 1.750 de baloane de baraj ale Balloon Command în jurul Londrei.