Forțele Armate ale Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (), cunoscute și sub denumirile de Forțele Armate ale Uniunii Sovietice (), Armata Roșie (1918–1946) și Armata Sovietică (1946–1991), au fost forțele armate ale RSFS Ruse (1917–1922) și ale Uniunii Sovietice (1922–1991), de la începuturile lor în timpul Războiului Civil Rus din 1917–1923 până la destrămarea Uniunii Sovietice în 1991. În mai 1992, președintele rus Boris Elțîn a emis decretele prin care au fost create Forțele Armate ale Federației Ruse, care au absorbit o mare parte a fostelor Forțe Armate Sovietice. Mai multe componente ale fostelor Forțe Armate Sovietice din celelalte republici sovietice, mai mici, au trecut treptat sub controlul acelor republici.
Potrivit legii unionale privind serviciul militar din septembrie 1925, Forțele Armate Sovietice erau alcătuite din Armata Roșie, Forțele Aeriene, Marina Militară, trupele Direcției Politice de Stat Unificate (OGPU) și trupele de escortă ale NKVD-urilor republicilor unionale (la 30 octombrie 1925, trupele de escortă ale NKVD-urilor republicilor unionale au fost unificate în trupele de escortă aflate în subordinea Sovietului Comisarilor Poporului). OGPU a fost ulterior încorporată în nou-creatul NKVD al URSS în 1934, iar astfel trupele sale de grăniceri și trupele interne au trecut sub administrarea comună a Comisariatelor Poporului pentru Apărare și pentru Afaceri Interne. În 1989, Forțele Armate Sovietice erau alcătuite din Forțele de Rachete Strategice, Forțele Terestre, Forțele de Apărare Antiaeriană, Forțele Aeriene și Marina Militară, enumerate în ordinea lor oficială de importanță.
În Uniunea Sovietică se aplica serviciul militar obligatoriu, ceea ce însemna că toți bărbații apți de muncă, în vârstă de optsprezece ani și peste, erau încorporați în forțele armate. Observatorii internaționali au considerat aceste organizații armate, în ansamblu, drept unele dintre cele mai puternice forțe de acest tip din istoria lumii. Nivelul de dezvoltare și progresul relativ al forțelor militare ale statului au reprezentat o componentă esențială a istoriei Uniunii Sovietice.
Nume
(numită „moldovenească” în URSS)
Istorie
Origini
stanga|miniatura|240x240px|O paradă a Armatei Roșii la Moscova, 1922 Sovietul Comisarilor Poporului a înființat Armata Roșie prin decret la 15 ianuarie (stil vechi) / 28 ianuarie (stil nou) 1918, întemeind-o pe baza Gărzilor Roșii deja existente. Ziua oficială a Armatei Roșii, 23 februarie 1918, a marcat ziua primei recrutări în masă a Armatei Roșii la Petrograd și Moscova, precum și prima acțiune de luptă împotriva Armatei Imperiale Germane, aflată în înaintare rapidă. Data de 23 februarie a devenit o importantă sărbătoare națională în Uniunea Sovietică, fiind celebrată ulterior ca „Ziua Armatei Sovietice”, iar în Rusia de astăzi continuă să fie marcată drept Ziua Apărătorilor Patriei. Meritul întemeierii Armatei Roșii îi este atribuit, de regulă, lui Lev Troțki, Comisar al Poporului pentru Război între 1918 și 1924.
La începutul existenței sale, Armata Roșie a funcționat ca o formațiune de voluntari, fără grade militare și fără însemne distinctive. Ofițerii erau aleși prin vot democratic. Totuși, printr-un decret din 29 mai 1918, a fost introdus serviciul militar obligatoriu pentru bărbații cu vârste cuprinse între 18 și 40 de ani. Pentru a administra această recrutare în masă, bolșevicii au înființat comisariate militare regionale (voenkomate), care îndeplinesc această funcție și astăzi în Rusia. Acestea nu trebuie confundate cu comisarii politici militari. Alegerea democratică a ofițerilor a fost, de asemenea, abolită prin decret, iar locuințele separate pentru ofițeri, formulele speciale de adresare, salutul militar și solda mai mare au fost toate reintroduse.
După ce generalul Alexei Brusilov și-a oferit serviciile profesionale bolșevicilor în 1920, aceștia au decis să permită recrutarea foștilor ofițeri ai Armatei Imperiale Ruse. Autoritățile bolșevice au constituit o comisie specială sub conducerea lui Lev Glezarov, iar până în august 1920 recrutaseră aproximativ 315.000 de foști ofițeri. De cele mai multe ori, aceștia ocupau funcția de consilier militar (, abreviere de la военный специалист, adică „specialist militar”). Un număr de comandanți de seamă ai Armatei Roșii serviseră anterior ca generali ai Armatei Imperiale Ruse. De fapt, mai mulți foști militari imperiali, în special Mihail Bonci-Bruevici, membru al Sovietului Militar Suprem, trecuseră de partea bolșevicilor încă mai devreme.
Autoritățile bolșevice au desemnat în fiecare unitate a Armatei Roșii câte un comisar politic, sau politruk, care avea autoritatea de a anula deciziile comandanților unității dacă acestea contraveneau principiilor Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Deși acest sistem a dus uneori la un comandament ineficient, conducerea partidului considera controlul politic asupra armatei drept necesar, deoarece aceasta se baza tot mai mult pe ofițeri experimentați proveniți din vechea armată țaristă prerevoluționară. miniatura|Mihail Kalinin și Lev Troțki salută trupele Armatei Roșii, Războiul polono-sovietic.
Războiul polono-sovietic Războiul polono-sovietic a reprezentat prima campanie externă a Armatei Roșii. Contraofensiva sovietică, declanșată după invazia poloneză din Ucraina din 1920, a avut inițial succes, dar forțele poloneze au oprit-o în dezastruoasa (pentru sovietici) Bătălie de la Varșovia.
Orientul Îndepărtat
miniatura|236x236px|Un soldat al Armatei Roșii, 1926, purtând În 1934, Mongolia și URSS, recunoscând amenințarea reprezentată de creșterea prezenței militare japoneze în Manciuria și Mongolia Interioară, au convenit să coopereze în domeniul apărării. La 12 martie 1936, această cooperare a fost consolidată prin Tratatul de prietenie mongolo-sovietic, încheiat pe o perioadă de zece ani, care includea și un protocol de apărare reciprocă.
În mai 1939, o unitate de cavalerie mongolă s-a ciocnit cu cavaleria manciukuoană în teritoriul disputat de la est de râul Halha (). A urmat apoi o confruntare cu un detașament japonez, care i-a împins pe mongoli peste râu. Trupele sovietice staționate acolo în conformitate cu protocolul de apărare reciprocă au intervenit și au nimicit detașamentul. Escaladarea conflictului părea iminentă, iar ambele părți și-au petrecut luna iunie concentrându-și forțele. La 1 iulie, efectivele japoneze numărau 38.000 de militari. Forța combinată sovieto-mongolă avea 12.500 de militari. Japonezii au traversat râul, dar după o bătălie de trei zile, adversarii lor i-au respins dincolo de râu. Japonezii au continuat să testeze apărarea sovietică pe tot parcursul lunii iulie, însă fără succes.
La 20 august, Gheorghi Jukov a declanșat o ofensivă majoră, precedată de atacuri aeriene puternice și de un bombardament de artilerie de trei ore, după care trei divizii de infanterie și cinci brigăzi blindate, sprijinite de un regiment de avioane de vânătoare și de artilerie (în total 57.000 de militari), au atacat forța japoneză de 75.000 de oameni, puternic fortificată în zonă. La 23 august, întreaga forță japoneză s-a trezit încercuită, iar până la 31 august a fost în mare parte distrusă. Artileria și atacurile aeriene i-au nimicit pe japonezii care au refuzat să se predea. Japonia a cerut încetarea focului, iar conflictul s-a încheiat printr-un acord semnat la Moscova, la 15 septembrie, între URSS, Mongolia și Japonia. În acest conflict, pierderile Armatei Roșii au fost de 9.703 morți în luptă și dispăruți și 15.952 răniți. Japonezii au pierdut 25.000 de oameni uciși, iar bilanțul total s-a ridicat la 61.000 de morți, dispăruți, răniți și prizonieri.
La scurt timp după încetarea focului, japonezii au negociat accesul pe câmpurile de luptă pentru a-și recupera morții. Descoperirea a mii și mii de cadavre a reprezentat un nou șoc pentru moralul deja zdruncinat al soldaților japonezi. Amploarea înfrângerii a devenit un factor major în descurajarea unui atac japonez împotriva URSS în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, fapt care a permis Armatei Roșii să transfere un număr mare de trupe din Extremul Orient pe teatrul european de operații în toamna disperată a anului 1941.
Al Doilea Război Mondial
miniatura|200x200px|O fotografie colorizată a unor soldați ai Armatei Roșii în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial dreapta|miniatura|293x293px|Un mozaic din Catedrala Principală a Forțelor Armate Ruse, care comemorează Forțele Armate Sovietice și unele dintre cele mai importante bătălii ale acestora din cel de-Al Doilea Război Mondial: apărarea Fortăreței Brest, bătălia de la Smolensk și bătălia de la Moscova
Campania poloneză La 17 septembrie 1939, Armata Roșie și-a introdus trupele în teritoriile răsăritene ale Poloniei (astăzi parte a Belarusului și Ucrainei), folosind ca pretext oficial venirea în ajutorul ucrainenilor și belarușilor amenințați de Germania Nazistă, care atacase Polonia la 1 septembrie 1939. Invazia sovietică a deschis un al doilea front pentru polonezi și i-a obligat să abandoneze planurile de apărare în zona capului de pod românesc, grăbind astfel înfrângerea Poloniei. Înaintarea sovietică și cea germană s-au oprit aproximativ pe linia Curzon.
Pactul Ribbentrop-Molotov, care includea un protocol secret ce delimita „sferele de interes” ale fiecărei părți, a pregătit terenul pentru împărțirea remarcabil de rapidă a Poloniei între Germania și URSS. Sfera de interes sovietică stabilită corespundea teritoriului ocupat ulterior în timpul campaniei. Trupele sovietice și germane s-au întâlnit în mai multe rânduri. Cel mai notabil, la 22 septembrie 1939, Corpul XIX Panzer german ocupase Brest-Litovsk, care se afla în sfera de interes sovietică. Când Brigada 29 Tancuri sovietică s-a apropiat de Brest-Litovsk, comandanții au negociat retragerea germană, iar ulterior a avut loc o paradă comună. Cu doar trei zile mai devreme însă, părțile avuseseră o confruntare mai gravă în apropiere de Liov, când Regimentul 137 vânători de munte german a atacat un detașament de recunoaștere sovietic. După câteva pierderi de ambele părți, au urmat negocieri, trupele germane s-au retras din zonă, iar trupele Armatei Roșii au intrat în Liov la 22 septembrie.
Potrivit unor surse rusești de după 1991, efectivele Armatei Roșii angajate în Polonia se ridicau la 466.516 militari. Trupele sovietice au întâmpinat puțină rezistență, în principal deoarece majoritatea forțelor poloneze erau deja angajate în luptele cu germanii de-a lungul frontierei vestice, dar și din cauza unui ordin oficial al Marelui Comandament polonez de a nu deschide lupta împotriva trupelor sovietice. De asemenea, mulți cetățeni polonezi din regiunea Kresy, în special ucraineni și belaruși, au privit trupele care înaintau drept eliberatoare. Organizația Naționaliștilor Ucraineni s-a ridicat împotriva polonezilor, iar partizanii comuniști au organizat revolte locale, de pildă la Skidel, jefuind și ucigând polonezi. Cu toate acestea, Armata Roșie a suferit pierderi de 1.475 de morți și dispăruți și 2.383 de răniți. Pierderile trupelor poloneze adverse sunt estimate la 6.000–7.000 de oameni.
Campaniile finlandeze Războiul de Iarnă a început atunci când Uniunea Sovietică a atacat Finlanda la 30 noiembrie 1939, la două luni după invadarea Poloniei de către Germania. Deoarece atacul a fost considerat ilegal, Uniunea Sovietică a fost exclusă din Liga Națiunilor la 14 decembrie. Războiul s-a încheiat la 13 martie 1940.