Gena egoistă (în engleză The Selfish Gene) este o carte de popularizare a științei publicată în 1976 de Richard Dawkins, care susține . Lucrarea se bazează pe teza lui din (1966) și pe studiile lui despre . Din perspectiva centrată pe gene, rezultă că, cu cât doi indivizi împart mai multe gene, cu atât este mai logic ca aceștia să coopereze.

Cartea a introdus termenul de memă pentru o unitate de analogă genei. De atunci, a devenit un subiect de sine stătător. Popularizând ideile lui Hamilton și aducând propriile contribuții valoroase în domeniu, cartea a stimulat, de asemenea, cercetările privind .

„Gena egoistă” este o metaforă pentru viziunea evoluției centrată pe gene. Ca atare, cartea nu se referă la o anumită genă care provoacă un comportament egoist; de fapt, o mare parte din ea este dedicată explicării evoluției altruismului. Dawkins spune despre titlu că „poate lăsa cu ușurință o impresie inadecvată asupra conținutului său” și, retrospectiv, regretă că nu a urmat sfatul lui de a o intitula Gena nemuritoare. El deplânge faptul că „prea mulți oameni o citesc doar după titlu”. Ca răspuns, a detaliat evoluția altruismului în documentarul BBC .

Context Dawkins se bazează pe cartea lui , (1966), care argumenta că altruismul nu se bazează pe per se, ci rezultă din selecția care are loc „la nivelul genei, mediată de fenotip” și că orice selecție la nivel de grup are loc doar în circumstanțe rare. și alții au dezvoltat această abordare în anii 1960; ei s-au opus conceptelor de selecție de grup și de selecție vizând direct beneficiul organismului individual:

Metafora centrală a cărții este un mijloc de a explica .

Cartea Titlul Dawkins își amintește că i-a arătat manuscrisul lui , căruia „i-a plăcut cartea, dar nu și titlul”. Acesta a sugerat Gena nemuritoare. Dawkins scrie că „Maschler s-ar putea să fi avut dreptate. Mulți critici, în special cei vociferi și instruiți în filozofie, după cum am descoperit, preferă să citească o carte doar după titlu. Fără îndoială că acest lucru funcționează destul de bine pentru sau , dar pot vedea cu ușurință că „Gena egoistă” singură, fără marea notă de subsol a cărții în sine, ar putea lăsa o impresie inadecvată asupra conținutului său”.

Conținut 1. De ce există oameni? Dawkins scrie că „viața inteligentă pe o planetă ajunge la maturitate atunci când descoperă pentru prima dată motivul propriei existențe... Organismele vii au existat pe Pământ, fără să știe niciodată de ce, timp de peste trei mii de milioane de ani înainte ca adevărul să răsară în sfârșit în mintea unuia dintre ei. Numele lui era Charles Darwin”. Darwin (și Alfred Russel Wallace, lucrând independent) a descoperit mecanismul evoluției: selecția naturală.

2. Replicatori Dawkins introduce termenul replicator pentru a descrie moleculele capabile de autoreplicare, precum ADN-ul și ARN-ul. El consideră originea vieții odată cu apariția replicatorilor. Replicatorul original a fost prima moleculă care a reușit să se reproducă pe sine, câștigând astfel un avantaj față de alte molecule din supa primordială. Pe măsură ce moleculele replicatoare au devenit mai complexe, Dawkins postulează că acestea au evoluat în celule care serveau drept „mașini de supraviețuire”. Celulele s-au unit pentru a forma corpuri.

3. Spirale nemuritoare Dawkins detaliază ADN-ul, structura sa elicoidală și organizarea în cromozomi. Genele sunt segmente de ADN care sunt traduse în proteine. Contemporanul lui Darwin, Gregor Mendel, a stabilit legile eredității și a descoperit că trăsăturile sunt moștenite ca unități discrete. În meioză, genele sunt recombinate în timpul procesului de încrucișare cromozomică.

4. Mașina genică Dawkins discută despre evoluția comportamentului. Genele care codifică comportamente ce duc la transmiterea acelor gene vor fi selectate în mod natural. El oferă diverse exemple în acest sens.

5. Agresiunea Dawkins discută despre (SSE) a lui : „o strategie care, dacă majoritatea membrilor unei populații o adoptă, nu poate fi depășită de o strategie alternativă... odată ce o SSE este atinsă, ea va rămâne: selecția va penaliza orice abatere de la ea”. Un raport de 50:50 între „ulii” (agresori) și „porumbei” (non-agresori) este stabil din punct de vedere evolutiv.

6. „Genesmanship” (Politica genelor) Dawkins discută despre : „Rudele apropiate au o șansă mai mare decât media de a împărți aceleași gene. A fost clar de mult timp că acesta trebuie să fie motivul pentru care altruismul părinților față de puii lor este atât de comun. Ceea ce , J. B. S. Haldane și mai ales au realizat a fost că același lucru se aplică și altor rude apropiate — frați și surori, nepoți și nepoate, veri primari. Dacă un individ moare pentru a salva zece rude apropiate, o copie a genei pentru altruismul de rudenie poate fi pierdută, dar un număr mai mare de copii ale genei este salvat”.

7. Planificarea familială Dawkins discută despre principiul lui . Selecția naturală, conform lui Lack, ajustează dimensiunea pontei inițiale pentru a profita la maximum de resursele limitate.

8. Lupta dintre generații Dawkins discută conceptul lui R. L. Trivers de : „orice investiție a părintelui într-un descendent individual care crește șansa descendentului de a supraviețui (și, prin urmare, succesul reproductiv) cu prețul capacității părintelui de a investi în alți descendenți”.

9. Lupta dintre sexe Dawkins discută teoria lui Darwin despre . Femelele își pot permite să fie selective cu partenerii lor și aleg trăsături atractive la masculi. explică de ce un raport de 50:50 între masculi și femele este stabil din punct de vedere evolutiv. Acest lucru este valabil chiar și în cazuri extreme precum care deține haremuri, unde 4% dintre masculi obțin 88% din copulații. În acest caz, strategia de a avea un descendent femelă este sigură, deoarece ea va avea un pui, dar strategia de a avea un mascul poate aduce un profit uriaș (zeci de pui), chiar dacă mulți masculi își trăiesc viața fără să se reproducă.

10. Tu mă scarpini pe mine, eu stau în spatele tău Dawkins discută despre . Teoria lui despre explică comportamentul de stotting ca un act egoist care îmbunătățește șansele antilopei springbok de a scăpa de un prădător, indicând cât de dificilă ar fi urmărirea. Dawkins discută de ce multe specii trăiesc în grupuri, obținând beneficii reciproce prin mecanisme precum modelul de „cireadă egoistă” al lui Hamilton: fiecare individ se comportă egoist, dar rezultatul este un comportament de grup. Altruismul poate evolua, ca la insectele sociale (furnici, albine), unde lucrătoarele renunță la dreptul de a se reproduce în favoarea unei surori, regina; în cazul lor, sistemul neobișnuit () de determinare a sexului poate să fi contribuit la acest lucru, deoarece femelele dintr-un cuib sunt extrem de strâns înrudite.

11. Meme Dawkins discută despre , care este în anumite privințe analogă cu evoluția biologică. El propune ca unitățile de informație să se poată propaga la fel ca genele. „Noua supă este supa culturii umane. Avem nevoie de un nume pentru noul replicator sau pentru o unitate de imitație. «Mimeme» vine dintr-o rădăcină grecească potrivită, dar eu vreau un monosilab care să sune un pic ca «genă». Sper că prietenii mei clasiști mă vor ierta dacă prescurtez mimeme la memă. Dacă servește drept consolare, s-ar putea alternativ considera că este înrudit cu «memorie» sau cu cuvântul francez «même». Ar trebui să se pronunțe pentru a rima cu «cream» [cremă]”.

Recepție Gena egoistă a fost extrem de populară la momentul publicării și rămâne o lectură de referință. Susținătorii argumentează că ideea centrală — aceea că replicarea genei este obiectul selecției — completează și extinde util explicația lui Darwin despre evoluție. a scris că lucrarea este „o reformulare extrem de abilă a problemelor centrale ale sociobiologiei în termenii teoriei genetice a selecției naturale. Dincolo de aceasta, este erudită, plină de duh și foarte bine scrisă”. W. D. Hamilton a notat că „cartea ar trebui citită, poate fi citită de aproape oricine. Descrie cu mare măiestrie o nouă față a teoriei evoluției”. scrie că „Gena egoistă a fost neobișnuită prin faptul că, deși scrisă ca o relatare populară, a adus o contribuție originală biologiei”.

The New York Times a scris că „este genul de scriere științifică ce îl face pe cititor să se simtă un geniu”. , recenzând-o în 2012, a scris că „a o reciti înseamnă a-ți aminti ce realizare extraordinară a fost”.

Ian McEwan scrie: „A grăbit o schimbare radicală în teoria evoluționistă, a afectat profund predarea biologiei, a atras o generație tânără entuziastă către subiect și a generat o literatură uriașă și, în cele din urmă, o nouă disciplină — memetica. În același timp, și aceasta este măsura realizării sale, s-a adresat fără condescendență profanului. A făcut-o provocator și cu stil”.

Critici Conform psihologului comparat Nicky Hayes, „Dawkins a prezentat o versiune a sociobiologiei care se baza puternic pe metafore extrase din comportamentul animalelor și le-a extrapolat... Una dintre slăbiciunile abordării sociobiologice este că tinde să caute doar exemple confirmatoare printre marea diversitate a comportamentului animal. Dawkins nu s-a abătut de la această tradiție”. În general, criticii susțin că Gena egoistă simplifică excesiv relația dintre gene și organism.

În 1976, ecologistul , unul dintre tutorii lui Dawkins la Oxford, a numit-o „o carte de om tânăr”, citând o critică la adresa lucrării lui A. J. Ayer, (1936). Dawkins a menționat că s-a simțit „măgulit de comparație, [dar] știa că Ayer retractase mult din prima sa carte și nu putea rata implicația lui Cain că [el] ar trebui, la rândul său, să facă același lucru”. Filozoful a remarcat că „Acest lucru nu i-a trecut prin minte lui Dawkins. El continuă să spună același lucru”. Cu toate acestea, conform lui Wilkins și Hull, gândirea lui Dawkins a evoluat:

În ceea ce privește , Stephen Jay Gould, în , consideră că poziția lui Dawkins încearcă să fie în ambele tabere:

Alegerea cuvintelor O bună parte din obiecțiile față de Gena egoistă au provenit din eșecul de a fi mereu clar cu privire la „selecție” și „replicare”. Dawkins spune că gena este unitatea fundamentală a selecției, apoi subliniază că selecția nu acționează direct asupra genei, ci asupra „vehiculelor” sau „fenotipurilor extinse”. Stephen Jay Gould a obiectat față de numirea genei drept „unitate de selecție”, deoarece selecția acționează numai asupra fenotipurilor. Rezumând diferența de viziune dintre Dawkins și Gould, Sterelny spune:

Cuvântul „cauză” este aici complicat: o schimbare în regulile loteriei (de exemplu, moștenirea unei gene defecte „responsabilă” pentru o tulburare) „cauzează” diferențe în rezultat care s-ar putea sau nu produce? Cu siguranță modifică probabilitatea evenimentelor, dar o concatenare de contingențe decide ce se întâmplă de fapt. Dawkins consideră că utilizarea cuvântului „cauză” ca pondere statistică este acceptabilă în limbajul comun. Asemenea lui Gould, Gabriel Dover, criticând Gena egoistă, spune:

Totuși, dintr-o comparație cu discuția lui Dawkins pe acest punct, s-ar părea că atât comentariile lui Gould, cât și ale lui Dover sunt mai degrabă o critică a terminologiei sale imprecise decât o diferență reală de opinii. Hull a sugerat o rezoluție bazată pe distincția dintre replicatori și interactori.

a scris:

consideră, de asemenea, că este inadecvat să se folosească antropomorfismul în transmiterea sensului științific în general, și în special în acest caz. El scrie în (1979):

Influență Elemente genetice egoiste Francis Crick și au introdus termenul de „” pentru a descrie replicatorii care se răspândesc în genom pe cheltuiala gazdei lor. și Carmen Sapienza au folosit „gena egoistă” pentru a descrie fenomenele la scurt timp după aceea.

Meme Psihologul a scris (2000), cu o prefață de Dawkins. descrie mema lui Dawkins drept „cea mai faimoasă și memorabilă invenție a sa”.