dreapta|miniatura|293x293px|O statuie a lui Iulius Caesar, în orașul Rimini, Italia. Cezarismul este un sistem politic inspirat de guvernul monarhic pe care Iulius Cezar a încercat să-l impună Romei, unde puterea este concentrată în mâinile unui om puternic, carismatic, susținut de popor, de preferință un lider militar. Acest tip de regim poate avea o puternică dimensiune demagogică, chiar populistă, în sensul că liderul își va deriva oficial legitimitatea direct de la popor și împotriva elitei.
În timpul Revoluției Franceze, apoi sub Directoriu, Consulat și apoi Primul și al Doilea Imperiu, regimurile descrise ca fiind „cezarism democratic” pentru a desemna guverne care concentrează puterile în beneficiul executivului, bazându-se în același timp pe popor în fiecare operațiune politică majoră, utilizând procese de democrație participativă, cum ar fi referendumul, pentru a le transforma în plebiscite (plebiscite napoleoniene). Aparențele democratice ascund atunci realitatea cezarismului prin confuzia puterilor în favoarea unui organism necontrolat, însăși definiția autoritarismului.Bertrand Pauvert, Droit constitutionnel: théorie générale, République, éd. Studyrama, 2004, p. 205
Politicile lui Napoleon al III-lea în timpul celui de-al Doilea Imperiu, care au combinat un regim autoritar cu o politică socială proactivă, în special Legea Ollivier din 1864, pot fi descrise ca o formă de „cezarism social”. Potrivit istoricului Louis Girard, această politică își propune în special să unească muncitorii față de regim împotriva șefilor liberali ostili.
Antonio Gramsci numește „Cezarism” rezultatul posibil al unei crize organice sau ciclice care se materializează prin iruperea unei „personalitate extraordinară” pretinzând că este salvatorul națiunii. Prin această noțiune, el se referă mai întâi ironic la Benito Mussolini din cauza comparației adesea făcute între el și Caesar. De asemenea, îi include sub acest titlu pe Napoleon I, Napoleon al III-lea și Bismarck. Aceasta amintește „bonapartismul” evocat de Karl Marx în Optsprezece Brumar al lui Louis Bonaparte (1852). Gramsci îi atribuie lui Napoleon I un rol istoric progresist deoarece a deschis calea pentru consolidarea instituțională a noii civilizații burgheze, în timp ce îi critică pe Mussolini, Bismarck și Napoleon al III-lea pentru că suprimau protestele muncitorilor și împiedicau revoluția. Potrivit lui Gramsci, rădăcinile cezarismului se află într-o „criză de autoritate și de reprezentare”, când grupurile sociale nu se identifică cu partidele politice.
Potrivit lui Christian-Georges Schwentzel, în secolul XXI, Vladimir Putin, Donald Trump și Recep Tayyip Erdoğan adoptă parțial acest model cezarian, adaptându-l, răspunzând simultan dorinței de autoritate și grandoare emanate de poporul lor.
Note
Vezi și
Principat Trumpism Cezaropapism Cultul personalității Fascismul italian Om forte Dictatură Bonapartism Autoritarism
Categorie:Ideologii politice după politician Categorie:Ideologii Categorie:Termeni politici Categorie:Iulius Cezar