Convenția privind prevenirea poluării marine prin deversarea de deșeuri și alte materiale din 1972, numită în mod obișnuit „Convenția de la Londra” sau „LC '72” și abreviată, de asemenea, ca Marine Dumping (în ), este un acord pentru controlul poluării mării prin deversare și pentru încurajarea acordurilor regionale complementare convenției. Aceasta acoperă eliminarea deliberată pe mare a deșeurilor sau a altor materiale de pe nave, aeronave și platforme. Nu acoperă evacuările din surse terestre, cum ar fi conductele și gurile de evacuare, deșeurile generate accidental în timpul exploatării normale a navelor sau amplasarea de materiale în alte scopuri decât simpla eliminare, cu condiția ca o astfel de eliminare să nu contravină scopurilor convenției. A intrat în vigoare în 1975. În septembrie 2016, existau 89 de părți la convenție.

Cadru general Convenția a fost solicitată de Conferința Organizației Națiunilor Unite privind mediul înconjurător (iunie 1972, Stockholm), textul tratatului fiind redactat la Conferința interguvernamentală privind Convenția asupra deversării deșeurilor în mare (13 noiembrie 1972, Londra), și a fost deschisă spre semnare la 29 decembrie 1972. Aceasta a intrat în vigoare la 30 august 1975, după ratificarea de către 15 națiuni. La 1 octombrie 2001, existau 78 de părți contractante la convenție. Administrarea internațională a convenției se realizează prin intermediul reuniunilor consultative desfășurate la sediul Organizației Maritime Internaționale (IMO) din Londra.

Convenția de la Londra constă în 22 de articole și trei anexe. Aceasta urmează o abordare de tip „lista neagră/lista gri” pentru reglementarea deversării în ocean; materialele din anexa I (lista neagră) în general nu pot fi deversate în ocean (deși pentru anumite materiale din anexa I deversarea poate fi permisă dacă sunt prezente doar ca „contaminanți în urme” sau sunt „făcute rapid inofensive”), iar materialele din anexa II (lista gri) necesită „o atenție specială”. Anexa III stabilește factorii tehnici generali care trebuie luați în considerare la stabilirea criteriilor pentru eliberarea permiselor de deversare în ocean.

Obiectivul principal al Convenției de la Londra este de a preveni eliminarea nediscriminatorie pe mare a deșeurilor care ar putea crea pericole pentru sănătatea umană, ar putea dăuna resurselor vii și vieții marine, ar putea deteriora zonele de agrement sau ar putea interfera cu alte utilizări legitime ale mării. Convenția din 1972 își extinde domeniul de aplicare asupra „tuturor apelor marine, altele decât apele interioare” ale statelor și interzice deversarea anumitor materiale periculoase. De asemenea, aceasta solicită un permis special prealabil pentru deversarea mai multor alte materiale identificate și un permis general prealabil pentru alte deșeuri sau materiale.

Implementare De la intrarea sa în vigoare în 1975, convenția a oferit un cadru pentru controlul și prevenirea la nivel internațional a poluării marine, în cadrul căruia părțile contractante au înregistrat progrese continue în menținerea curățeniei oceanelor. Printre etapele sale de referință se numără interzicerea din 1993 a eliminării în ocean a deșeurilor radioactive cu activitate scăzută și rezoluțiile de a pune capăt deversării și incinerării deșeurilor industriale. Eforturile părților sunt sprijinite de un secretariat permanent găzduit de Organizația Maritimă Internațională (IMO). Reuniunea consultativă a părților contractante la Convenția de la Londra este organismul de conducere și de luare a deciziilor politice al convenției. Aceasta primește consultanță cu privire la chestiunile care necesită expertiză multidisciplinară din partea Grupului mixt de experți privind aspectele științifice ale protecției mediului marin (GESAMP), care este compus din experți specializați nominalizați de IMO, FAO, UNESCO, IOC, OMM, PMS, IAEA, ONU și UNEP. Un grup științific privind deversările, compus din experți guvernamentali din partea părților la convenție, este responsabil să răspundă tuturor solicitărilor științifice din partea reuniunii consultative, inclusiv pregătirea listelor de substanțe periculoase, elaborarea de ghiduri privind punerea în aplicare a convenției și menținerea gradului de conștientizare a impactului asupra mediului marin generat de aporturile din toate sursele de deșeuri.

Protocolul din 1996 La 17 noiembrie 1996, o reuniune specială a părților contractante a adoptat „Protocolul din 1996 la Convenția privind prevenirea poluării marine prin deversarea de deșeuri și alte materiale din 1972”, care urmează să înlocuiască Convenția din 1972, sub rezerva ratificării. În conformitate cu Agenda 21 a UNCED, Protocolul din 1996 reflectă tendința globală către precauție și prevenire, părțile fiind de acord să treacă de la dispersarea controlată pe mare a unei varietăți de deșeuri generate pe uscat la soluții integrate pe uscat pentru majoritatea deșeurilor și la eliminarea controlată pe mare a puținelor categorii rămase de deșeuri sau alte materiale.

Printre cele mai importante inovații aduse de Protocolul din 1996 se numără codificarea „abordării preventive” și a „principiului poluatorul plătește”. Reflectând aceste principii, protocolul încorporează o revizuire structurală majoră a convenției, așa-numita abordare a „listei inverse”. Acum, în loc să interzică deversarea anumitor materiale periculoase (listate), părțile sunt obligate să interzică deversarea oricăror deșeuri sau alte materiale care nu sunt listate în Anexa 1 („lista inversă”) a Protocolului din 1996. Deversarea deșeurilor sau a altor materiale din această listă inversă necesită un permis. Părțile la protocol sunt obligate, de asemenea, să adopte măsuri pentru a se asigura că eliberarea permiselor și condițiile acestora pentru deversarea substanțelor din lista inversă respectă Anexa 2 (Anexa privind evaluarea deșeurilor) a protocolului. Substanțele de pe lista inversă includ materiale dragate, nămoluri de epurare, deșeuri industriale din prelucrarea peștelui, nave și platforme marine sau alte structuri artificiale pe mare, materiale geologice anorganice inerte, materiale organice de origine naturală și obiecte voluminoase, inclusiv fier, oțel, beton și materiale similare pentru care principala îngrijorare este impactul fizic, limitat la acele circumstanțe în care astfel de deșeuri sunt generate în locații care nu oferă alternative de eliminare pe uscat. În plus, Protocolul din 1996 interzice complet practica incinerării pe mare, cu excepția situațiilor de urgență, și interzice exporturile de deșeuri sau alte materiale către state care nu sunt părți în scopul deversării sau incinerării pe mare.

Protocolul din 1996 a extins în mod eficient domeniul de aplicare al Convenției de la Londra inițiale către uscat, raportându-l la problemele de politică și gestionare a eliminării deșeurilor atât de pe uscat, cât și de pe mare. Indicatori ai acestei schimbări sunt elemente precum codificarea abordării preventive și stabilirea unor cerințe cum ar fi „auditul de prevenire a deșeurilor”, identificarea și controlul surselor de contaminare pentru anumite materiale și colaborarea cu agențiile locale și naționale relevante care sunt implicate în controlul poluării din surse punctuale și difuze. În acest context, managementul integrat al zonelor de coastă (ICM) vine ca un cadru firesc pentru punerea în aplicare eficientă a obiectivelor protocolului. Bazându-se pe vasta sa expertiză tehnică în domeniul ICM, Serviciul Național Oceanografic (NOS) urmează să contribuie la crearea fundamentului necesar pentru aderarea Statelor Unite la Protocolul din 1996 și, ulterior, la punerea în aplicare a acestuia. Prin intermediul Biroului său pentru Programe Internaționale, NOS ar contribui, de asemenea, la eforturile de cooperare internațională în vederea îndeplinirii obiectivelor Protocolului din 1996.

Interpretarea juridică cu privire la captarea și stocarea dioxidului de carbon (CCS) este incertă. Deșeurile din subsolul marin intră în domeniul de aplicare al tratatului, ceea ce poate interzice proiectele CCS, cum ar fi injectarea de CO2 în platformele marine construite în formațiuni geologice din subsolul marin.

Cazuri Deversarea în Oceanul Pacific, în 2023, de către Japonia a apei provenite de la o centrală nucleară avariată a ridicat semne de întrebare pentru organismele de conducere ale Convenției de la Londra (LC) și ale Protocolului acesteia (LP), precum și pentru Tribunalul Districtual din Fukushima, cu privire la măsura în care această acțiune constituia o deversare în sensul articolului 4. În 2021, organismele de conducere au primit exprimări de îngrijorare cu privire la această deversare din partea Greenpeace International și a Coreei de Sud, precum și din partea Japoniei, care întrebau dacă interdicția de a deversa materiale radioactive de pe „structuri artificiale pe mare” interzice evacuările prin conducte terestre care înaintează în mare. Secretariatul Convenției de la Londra a explicat la 29 iulie 2022 că sintagma „structuri artificiale pe mare” nu este definită în prezent de tratate, dar interpretările, inclusiv cele bazate pe Convenția Organizației Națiunilor Unite privind dreptul mării, par să excludă conductele, considerându-le de origine terestră. Pe de altă parte, Biroul pentru Afaceri Juridice al Organizației Maritime Internaționale a declarat că părțile la LC/LP ar putea decide dacă conductele care înaintează în mare sunt considerate „alte structuri artificiale pe mare”. Acest lucru permite o interpretare teleologică a convenției, astfel încât scopul de a proteja mediul marin determină ceea ce este permis sau interzis, chiar dacă calea specifică de poluare poate varia.

Note

Legături externe

Categorie:1972 în legislație Categorie:Managementul deșeurilor Categorie:Dreptul mării Categorie:Poluarea apei Categorie:Tratate internaționale