Mihai sau Mihail Iștvanovici (chirilică: Мiхаи Iщвановичь;Vezi facsimila în Ghibu, p. 248 ; ), cunoscut și ca Ișvanovici, Iștanovici, Ștefanovici sau Stepaneșvili (; activ între cca 1650 și 1713), a fost un tipograf, gravor de litere, creator de caractere tipografice, cleric ortodox și poet muntean, cunoscut îndeosebi pentru activitatea sa desfășurată în Regatul Kartli, pe teritoriul Georgiei de astăzi. Începuturile vieții sale sunt complet necunoscute, dar este posibil să fi avut legături cu Principatul Transilvaniei. Unii autori au interpretat numele său de familie drept indiciu al unei origini maghiare mai mult sau mai puțin îndepărtate, deși presupusul său tată era sârb.
Debutul său ca tipograf este atestat la Mănăstirea Snagov, în apropierea capitalei Țării Românești, București, iar în 1699 activa la Alba Iulia. Trimis acolo de domnul muntean Constantin Brâncoveanu, care urmărea consolidarea legăturilor cu românii transilvăneni, Iștvanovici a tipărit primul manual în limba română. La scurt timp a dispărut din izvoarele transilvănene, posibil din cauza intensificării presiunilor pentru unirea cu Roma, căreia atât Brâncoveanu, cât și Iștvanovici i se opuneau.
În 1706, Iștvanovici se afla la Râmnicu Vâlcea, unde activa ca tipograf și ipodiacon în slujba Mitropoliei Ungrovlahiei. El se afla în legătură directă cu mitropolitul Antim Ivireanul, care era el însuși gravor și tipograf. Atunci când regele Vahtang al VI-lea al Kartliei a solicitat un tipograf priceput, Antim l-a ales pe Iștvanovici.
Acesta a înființat prima tipografie din Tbilisi și din întreaga Georgie, a cărei deschidere este datată în mod tradițional în octombrie 1709. Alături de un grup de „slujitori” georgieni sau români, el a tipărit cărți folosind caractere georgiene create de el însuși. Ediția Evangheliei publicată în 1709 cuprinde și o poezie în limba română, tipărită cu alfabet georgian.
Iștvanovici a realizat toate acestea în numai trei ani, după care a plecat în Comitatul Olanda pentru a-și continua pregătirea. Cercetătorii presupun fie că a murit acolo, fie că s-a întors și și-a petrecut ultimii ani ai vieții în Țara Românească sau în Transilvania.
Biografie
Origini Potrivit unei însemnări autografe din 1699, tipograful era supus al Țării Românești.L. Rus, „Tribuna Literară. Un tipograf literat. 'Evanghelia învățătoare' de la Bĕlgrad an. 1688 și Mihaiu Iștvanovici, tipograful din Ungro-Vlachia. II", în Tribuna, Vol. XVI, Nr. 192, septembrie 1899, p. 769Haiman, p. 226 Numele său de familie, Iștvanovici, georgianizat ulterior sub forma „Stepaneșvili”, era de fapt un patronimic, indicând că tatăl său se numea Ștefan, respectiv István în maghiară.Haiman, pp. 221, 227 Istoricul și designerul György Haiman consideră că grafia Iștvanovici, neobișnuită în limba română, ar putea indica originea maghiară a familiei, stabilită însă „la un moment dat” în Țara Românească.Haiman, p. 227. Vezi și Ecsedy, p. 171 Un alt cercetător, Vano Imelișvili, i-a descris în mod asemănător pe el și pe drept „tipografi maghiari”, cu roluri comparabile în dezvoltarea caracterelor tipografice georgiene.Vano Imelishvili, „Magyarok Grúziában és grúzok Magyarországon", în Acta Hungarica, Vol. IV–V, 1993–1994, p. 89 În volumul său de călătorii din 1986, Eugen Lumezianu a susținut că Iștvanovici era maghiar, însă această poziție a fost criticată de criticul literar Theodor Codreanu.Theodor Codreanu, „Viața cărților. Ironia peregrinului", în Luceafărul, Vol. XXX, Nr. 36, septembrie 1987, p. 2
Mai mulți autori au susținut în mod tradițional că Mihai s-ar fi născut în Principatul Transilvaniei, aflat sub stăpânire maghiară și situat la nord de Țara Românească. În 1915, istoricul Nicolae Iorga presupunea că Mihai făcea parte din pătura românofonă a nobilimii maghiare și că provenea din „Făgăraș”. Un alt cercetător, Alexandru Ligor, susține aceeași ipoteză a originii transilvănene, dar observă că ucenicia și-a încheiat-o la Snagov, în sudul Țării Românești.Alexandru Ligor, „Cartea veche laică tipărită în limba română și unitatea poporului de la Carpați, Dunăre și Mare", în Revista Muzeelor și Monumentelor, Nr. 4/1988, p. 65
Istoricul de artă Cornel Tatai-Baltă a formulat ipoteza că tatăl lui Mihai ar fi fost un tipograf din Alba Iulia, capitala Transilvaniei, care contribuise la tipărirea unei ediții a Evangheliei.Cornel Tatai-Baltă, „Tipografia de la Alba Iulia", în Vatra, Vol. XXVIII, Nr. 346, ianuarie 2000, p. 42 Istoricul și bibliofilul Pál Binder afirma în 1974 că Ștefan, despre care „suntem îndreptățiți să credem că este tatăl celebrului tipograf Mihail”, era un sârb din Țara Românească, originar din Ohrida.Binder, pp. 246–247 În sinteza sa din 1994 asupra cercetării românești, Judit Ecsedy a confirmat această relatare, inclusiv originea sârbă, și a indicat Alba Iulia drept locul de naștere al lui Iștvanovici. Ea a remarcat, de asemenea, existența unui consens în rândul istoricilor români potrivit căruia Mihai s-ar fi născut între 1648 și 1651.Ecsedy, p. 170 stanga|miniatura| Gravură reprezentându-i pe Sfinții Constantin și Elena, folosită de Iștvanovici în diferitele ediții publicate între 1696 și 1699. Tânărul avea o anumită pregătire lingvistică și știa să citească și să scrie în limba greacă.Ștrempel, p. 428 Istoricul Onisifor Ghibu nu cunoștea niciun document referitor la educația lui Iștvanovici, observând doar că, până în 1699, acesta se dovedise „din cale afară de iscusit și înzestrat cu o cultură bisericească neobișnuită la alți tipografi”.Ghibu, p. 33
Potrivit lui Judit Ecsedy, Iștvanovici a deprins meșteșugul tiparului la București, alături de Antim Ivireanul, gravor originar din Georgia și cărturar bisericesc.Ecsedy, p. 171 Printre contribuțiile sale de la Snagov s-a numărat o liturghie dedicată sărbătorii Sfinților Constantin și Elena, însoțită de o gravură reprezentându-i pe cei doi sfinți, pe care a reutilizat-o ulterior în cărțile tipărite în Transilvania.Ecsedy, p. 171; Eva Mârză, „Propuneri pentru cercetarea tipurilor de litere și motivelor decorative în cartea românească veche", în Transilvania, Nr. 6–7/2015, p. 9. Vezi și Ghibu, pp. 248–249 Imaginea urma îndeaproape modelul unei fresce din Biserica Mitropoliei din București.Ghibu, pp. 248–249
Lucrarea a fost realizată sub îndrumarea lui Antim, egumenul Mănăstirii Snagov, ale cărui tehnici, după cum observă Ecsedy, au fost reproduse îndeaproape de tânărul ucenic,Ecsedy, p. 171 și a fost încheiată la 6 februarie 1696.Ștrempel, pp. xi–xii Medievalistul Ivan Biliarsky o descrie drept un dar personal al lui Iștvanovici pentru domnul Țării Românești, Constantin Brâncoveanu, cuprinzând „elogiul adus suveranului și puterii sale”.Biliarsky, pp. 160–161
Cariera în Transilvania La scurt timp după această etapă importantă a carierei sale, Iștvanovici s-a stabilit la Alba Iulia. Potrivit istoricului literar Gavril Ștrempel, acest lucru s-a petrecut în 1697, fapt care explică reducerea considerabilă a activității tipografice de la Snagov începând din acel an.Ștrempel, pp. xiii, 419
Constantin Brâncoveanu urmărea să limiteze răspândirea greco-catolicismului în rândul românilor. Amenințarea la adresa însăși existenței Mitropoliei Ardealului devenise deosebit de gravă după cucerirea regiunii de către Monarhia Habsburgică, la sfârșitul Marelui Război Turcesc. Potrivit istoricului Nicolae Cartojan, Iștvanovici și David Corbea au fost trimiși acolo nu numai pentru a tipări cărți, ci și pentru a le „revizui în sens ortodox”.Cartojan, p. 155 Judit Ecsedy adaugă că Iștvanovici a fost chemat deoarece meșterul tipograf ortodox din Alba Iulia, Chiriac Moldoveanul, murise în jurul anului 1696.Ecsedy, p. 170
În 1699, Iștvanovici a tipărit un Chiriacodromion transilvănean și o Bucoavnă. Aceasta din urmă a apărut în timpul veriiSipos, p. 49 și a fost finanțată parțial de magistratul István Kisfaludi.Ghibu, p. 32; Silași, p. 81 A fost, de asemenea, primul manual publicat vreodată în limba română.Ecsedy, p. 171; Ghibu, pp. 32, 247; Sipos, pp. 49–50 Cercetători precum Ghibu au remarcat asemănarea sa strânsă cu abecedarele și catehismele mai vechi redactate în slavona bisericească și au considerat că Iștvanovici însuși ar fi putut traduce și reproduce aceste modele.Ecsedy, p. 171; Ghibu, pp. 33–35, 247–248
Ghibu evidențiază îndeosebi asemănările dintre Bucoavnă și lucrarea de gramatică a lui Meletie Smotrițki, Грамматіки славєнскиѧ правилноє Сvнтаґма, observând purismul său lingvistic și ideologic „pronunțat ortodox”: „nu are nicio trăsătură comună cu literatura didactică occidentală”.Ghibu, pp. 33–34 Protopopul greco-catolic Grigore Silași considera că Bucoavna își reafirma în mod deliberat și repetat adeziunea la Ortodoxie, concluzionând că mitropolitul Atanasie Anghel se simțea presat de adversarii „sărmanei sale națiuni române”.Silași, p. 82
Această orientare generală este contrazisă într-o anumită privință de includerea neobișnuită a unui fragment din Crezul atanasian, evitat în general de numeroși teologi ortodocși. Totuși, după cum observă Ghibu, textul fusese deja reprodus în abecedare slavone și fusese acceptat, cel puțin parțial, de catehetul Petru Movilă în secolul al XVII-lea.Ghibu, pp. 247–248 Evidențiind această particularitate, Ghibu i-a contrazis în mod explicit pe comentatorii anteriori, printre care Nicolae Iorga și Aron Densușianu, care interpretaseră Bucoavna drept un exemplu de literatură semicatolică.Ghibu, pp. 34, 248–249
Chiriacodromionul a apărut ca o versiune revizuită a lui Varlaam Moțoc, cu mențiunea „tipărită mai luminat în limba românească”.Colta, p. 41 După cum arată Iștvanovici în prefață, fusese chemat de comunitatea ortodoxă românească locală, cu binecuvântarea lui Brâncoveanu.Haiman, p. 226; Ștrempel, p. xiii El preciza că aceasta se datora faptului că „neîntâmplându-se de această dată neamului nostru românesc, aici în Ardeal, meșter pentru lucrul tipografiei”. Tot acolo, Iștvanovici îl numea pe Brâncoveanu „patronușul cel adevărat al Sfintei Mitropolii a Ardealului”.Colta, p. 41; Ghibu, p. 32
Lucrarea a circulat pe scară largă în rândul românilor din Transilvania și din Regatul Ungariei aflat sub stăpânire habsburgică, exemplare ajungând până la Gyula și Apateu.Colta, pp. 41–42 Slavistul Dan Horia Mazilu consideră că textului lui Varlaam i-au fost aduse doar „adaosuri neînsemnate”, acesta fiind considerat potrivit pentru o românitate aflată acum „sub presiunea” catolicismului.Dan Horia Mazilu, „Cazania lui Varlaam – 350 de ani. Cea mai însemnată carte românească din secolul al XVII-lea", în România Literară, Nr. 24/1993, p. 15
Nicio altă carte transilvăneană nu a mai apărut cu Iștvanovici menționat drept tipograf. Cauza dispariției sale aparente nu este cunoscută, însă cercetătorul L. Rus presupune că acesta ar fi fost atras într-un conflict cu conducerea bisericească, într-o perioadă în care mitropolitul Atanasie și alți clerici transilvăneni acceptau tot mai mult comuniunea cu Roma.
Ghibu scrie, de asemenea, că „în 1700, odată pecetluită unirea bisericească, înțelegând că nu mai avea niciun rost să-și continue activitatea în Transilvania, s-a întors în Țara Românească”.Ghibu, p. 33 O explicație asemănătoare este oferită de Judit Ecsedy. Potrivit acesteia, cauza Ortodoxiei „părea lipsită de speranță în 1699. Din cauza evoluțiilor politice, nu mai era posibilă publicarea altor lucrări ortodoxe cu caractere chirilice. Brâncoveanu nu avea niciun interes să sprijine publicații redactate în spiritul unirii cu catolicii, astfel încât Iștvanovici a fost probabil rechemat.”Ecsedy, p. 174