thumb|upright=1.5|Terenurile de sport ale Școlii Rugby, fondată în 1567 și reorganizată în 1828. Regulile rugbyului au fost codificate aici în 1845. O public school (în traducere literală „școală publică”) este, în Anglia și Țara Galilor, un tip tradițional de școală privată cu taxă, destinat inițial băieților de vârstă mai mare. În ciuda denumirii, termenul britanic public school nu desemnează o școală publică în sensul obișnuit al termenului în limba română, adică o școală finanțată de stat. Denumirea are o origine istorică și se referea la faptul că asemenea școli erau deschise elevilor indiferent de localitatea de proveniență, confesiune, breasla sau profesia tatălui ori de legăturile familiei cu administrația sau serviciul militar și, de asemenea, nu erau administrate în beneficiul financiar al unui proprietar privat.

Deși termenul public school este folosit cel puțin din secolul al XII-lea, sensul său modern a fost consacrat în mare măsură prin Legea școlilor publice din 1868 (Public Schools Act 1868; 31 & 32 Vict. c. 118). Legea a pus în aplicare majoritatea recomandărilor formulate în 1864 de Comisia Clarendon. Aceasta examinase nouă școli prestigioase, între care două școli de zi, Merchant Taylors' și St Paul's, iar șapte dintre ele au fost ulterior reformate prin lege: Eton, Shrewsbury, Harrow, Winchester, Rugby, Westminster și Charterhouse. Sporturile de echipă și competiționale au ajuns să ocupe un loc important în programa acestor școli, contribuind la codificarea regulilor și la răspândirea mai multor sporturi.

Deși majoritatea acestor școli au fost întemeiate inițial cu scopuri caritabile, pentru educarea elevilor săraci, în epoca modernă ele au devenit, dimpotrivă, instituții de elită și sunt asociate îndeaproape cu clasa conducătoare britanică. Din punct de vedere istoric, ele au format numeroși ofițeri și funcționari ai administrației Imperiului Britanic.

În Scoția, termenul are o istorie diferită și este rareori utilizat în sensul întâlnit în Anglia. Încă de la începutul secolului al XVIII-lea, public school a fost folosit acolo pentru a desemna o școală finanțată din fonduri publice, iar Legea educației din Scoția din 1872 includea în această categorie școlile administrate de consiliul școlar al unei parohii sau al unui burg. Termenul este însă folosit ocazional și cu referire la școlile private scoțiene de elită cu taxă.

Definiție

Nu există o definiție unică și unanim acceptată a termenului public school, iar sensul său a variat de-a lungul timpului și în funcție de context. Inițial, distincția esențială era între educația oferită într-o public school și învățământul particular, de exemplu instruirea asigurată de un preceptor angajat. În Anglia și Țara Galilor, instituțiile denumite public schools nu sunt finanțate din fonduri publice; școlile finanțate astfel sunt denumite în mod obișnuit „școli de stat” (state schools).

Sydney Smith, într-un articol publicat în 1810 în Edinburgh Review, propunea următoarea definiție:

Arthur Leach afirma în lucrarea sa din 1899, History of Winchester College: „Singura definiție funcțională a unei public school ... este aceea a unei școli aristocratice sau plutocratice, care funcționează în întregime sau aproape în întregime ca internat, se află sub o formă de control mai mult sau mai puțin public și ... nu are caracter local”. Edward C. Mack definea în 1938 o public school drept „un internat destinat claselor superioare, fără caracter local și înzestrat cu fonduri proprii”. Vivian Ogilvie, în lucrarea sa din 1957 The English Public School, identifica în mod asemănător cinci „caracteristici asociate în mod obișnuit cu o public school”:

În noiembrie 1965, Cabinetul Regatului Unit a analizat definiția care urma să fie utilizată de Comisia pentru școlile publice (Public Schools Commission), înființată în acel an. Ca punct de plecare a fost folosită definiția formulată în 1944 de Comitetul Fleming, care lua în considerare școlile membre ale organizațiilor Headmasters' Conference, Governing Bodies Association sau Girls' Schools Association. La acea vreme existau 276 de asemenea școli independente — 134 pentru băieți și 142 pentru fete — pe care Comisia din 1965 le-a inclus în sfera activității sale, alături de 22 de școli întreținute din fonduri publice și 152 de direct grant grammar schools.

În 2023, potrivit definiției Comisiei din 1965 sau celei formulate de Comitetul Fleming în 1944, existau 302 școli secundare independente membre ale Headmasters' and Headmistresses' Conference (HMC); dintre acestea, 78% erau mixte, 9% exclusiv pentru băieți și 13% exclusiv pentru fete. Alte 152 de școli secundare independente pentru fete erau membre ale Girls' Schools Association.

Majoritatea școlilor de acest tip sunt afiliate unei confesiuni creștine sau au fost înființate de una, în principal de Biserica Angliei, iar în unele cazuri de Biserica Catolică sau de bisericile metodiste. Un număr mic sunt neconfesionale sau explicit laice, printre acestea numărându-se Oswestry School, Sevenoaks School, Bedales, și University College School.

Ideea existenței unui grup restrâns de public schools considerate deosebit de prestigioase este veche, deși componența acestui grup a fost întotdeauna subiect de dezbatere. Cartea publicată în 1865 de Howard Staunton, intitulată The Great Schools of England, includea în această categorie cele nouă școli examinate de Comisia Clarendon, precum și Cheltenham College, Christ's Hospital și Dulwich College. În 1881, C. Kegan Paul & Co a publicat Our Public Schools, cu capitole dedicate școlilor Eton, Harrow, Winchester, Rugby, Westminster, Marlborough și Charterhouse. În 1893, Edward Arnold a publicat Great Public Schools, cu câte un capitol dedicat școlilor Eton, Harrow, Charterhouse, Cheltenham, Rugby, Clifton, Westminster, Marlborough, Haileybury și Winchester. Raportul Bryce din 1895 (Report of the Royal Commission on Secondary Education) descria cele șapte școli reformate prin Legea școlilor publice din 1868 drept „cele șapte mari școli înzestrate cu fonduri proprii”.

Istorie

Începuturi

thumb|right|upright=0.75|Vechea scară normandă și elevi ai King's School din Canterbury, litografie de William Harvey, 1851

Școlile de tip public school s-au dezvoltat din grammar schools, instituții înființate pentru a-i instrui pe elevi, de regulă viitori clerici, în gramatica latină și, prin urmare, destinate în principal educației băieților. Termenul „public” a intrat în uz deoarece, în timp, accesul la asemenea școli nu mai era restricționat în funcție de localitatea de domiciliu, ocupația sau statutul tatălui, iar acestea se aflau într-o anumită măsură sub administrare sau control public, spre deosebire de școlile private administrate în beneficiul personal al proprietarului sau proprietarilor. Originile școlilor din Anglia au fost în principal religioase, deși în 1640 Camera Comunelor l-a invitat în Anglia pe reformatorul și promotorul educației universale Comenius, pentru a înființa și a participa la o instituție destinată promovării educației. Printre rezultatele urmărite se numărau publicarea unor cărți „universale” și înființarea de școli pentru băieți și fete. Războiul Civil Englez a împiedicat însă realizarea acestei reforme.

thumb|right|upright=0.75|Vedere de sus a Eton College, fondat în 1440, realizată de David Loggan și publicată în lucrarea sa Cantabrigia Illustrata din 1690

Unele școli sunt deosebit de vechi, precum King's School din Canterbury , King's School din Rochester , St Peter's School din York , Sherborne School (reînființată în 1550 de Eduard al VI-lea), Warwick School , King's Ely (inițial Ely Cathedral Grammar School, apoi King's School Ely după reînființarea sa în 1541 de Henric al VIII-lea, adoptând denumirea actuală în 2012) și St Albans School . Până în Evul Mediu târziu, majoritatea școlilor se aflau sub controlul Bisericii și aveau criterii specifice de admitere; altele erau rezervate fiilor membrilor anumitor bresle, meserii sau companii de breaslă ale Londrei.

În 1382, William de Wykeham, episcop de Winchester și cancelar al Angliei, a fondat Winchester College. În 1440, Henric al VI-lea a fondat Eton College. Aceste școli dispuneau de fonduri de înzestrare considerabil mai mari decât grammar schools locale existente, beneficiau de patronaj politic la nivel înalt și acceptau și elevi din afara localității. Acesta a reprezentat „începutul unui nou tip de școală”. Legea desființării colegiilor din 1547, adoptată în timpul lui Eduard al VI-lea, a desființat fondurile religioase care finanțau numeroase școli, unele dintre acestea fiind ulterior reînființate sub numele regelui (Berkhamsted School , Sherborne School , Stamford School ). Elisabeta I a reînființat Westminster School în 1560, cu noi statute care prevedeau selectarea a 40 de bursieri ai reginei. Astfel s-a format o „triadă” de școli privilegiate — Winchester, Eton și Westminster. Începând din secolul al XVI-lea, au continuat să fie înființate sau înzestrate cu fonduri, în folosul public, internate pentru băieți.

Daniel Defoe, în The Compleat English Gentleman din 1728, scria despre „marile școli Eton, Winchester, Westminster, Felsted, Bishop Stortford (sic), Canterbury și altele, unde au fost educați copiii — ba chiar fiii cei mari — ai unora dintre cele mai bune familii din Anglia”.

Până la sfârșitul secolului al XVII-lea, școlile de zi londoneze St Paul's și Merchant Taylors', împreună cu fundațiile caritabile Christ's Hospital și Charterhouse, ajunseseră să se bucure de un prestigiu deosebit. Până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, două grammar schools locale, Harrow și Rugby, dobândiseră renume național. În cazul școlii Harrow, patronajul politic exercitat de aristocratul whig James Brydges (ulterior duce de Chandos) a jucat un rol important, însă, la fel ca la Rugby, un director remarcabil a fost un factor esențial în creșterea prestigiului școlii. Același fenomen s-a manifestat și la Shrewsbury, unde Samuel Butler a fost director între 1798 și 1836.

În 1801, William Vincent, directorul școlii Westminster, a publicat A Defence of Public Education. Lucrarea conține pasajul: „...ce cuprindem sub expresia «Public Schools»? Trebuie să înțelegem numai Winchester, Eton și Westminster? Sau trebuie să extindem noțiunea, așa cum se cuvine, și asupra celorlalte trei mari școli din Metropolă; asupra Harrow, Rugby, Manchester, Wakefield și a multor altora de o importanță asemănătoare din nord?”

În 1816, Rudolph Ackermann a publicat o carte în care a folosit expresia „History of the Public Schools” pentru instituțiile pe care le descria drept „principalele școli din Anglia”, intitulată The History of the Colleges of Winchester, Eton, and Westminster; with the Charter-House, the Schools of St. Paul's, Merchant Taylors, Harrow, and Rugby, and the Free-School of Christ's Hospital.

În 1818, Nicholas Carlisle a publicat un studiu în două volume intitulat A Concise Description of the Endowed Grammar Schools in England and Wales.A Concise Description of the Endowed Grammar Schools in England and Wales , 2 vols. (1818) Studiul a fost realizat prin intermediul unui chestionar trimis școlilor. Descrierile celor 475 de școli variau de la unul sau două paragrafe până la mai multe pagini de detalii.

Thomas Arnold a devenit director al școlii Rugby în 1828, iar reformele pe care le-a introdus în cei paisprezece ani ai mandatului său au stabilit un nou model pentru public school din secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Arnold a dezvoltat sistemul praepostor (sau al prefecților), prin care unui grup de băieți din clasele superioare li se acordau atribuții disciplinare asupra celorlalți elevi. Acesta a devenit o metodă obișnuită de menținere a disciplinei în public schools, care dobândiseră reputația unor instituții caracterizate de indisciplină și, uneori, de tulburări grave.