Armorica este un nume propriu de origine galică, ce desemnează din Antichitate teritoriul situat între Loara și Sena sau între estuarul Gironde și cel al Senei. Conform unor autori, acest teritoriu se întindea chiar de la estuarul Girondei până la cel al Escaut. Acest spațiu formează o peninsulă între Canalul Mânecii și Golful Biscaya, la vestul continentului european. Armorica este adesea confundată cu Bretania, care nu constituie totuși decât o parte din teritoriul armoricat.
Urmele prezenței umane în Armorica sunt constante încă din paleoliticul timpuriu (în special prin exemplul focului întreținut printre cele mai vechi din lume — vechi de 465 000 de ani — pe situl arheologic Menez Dregan la Plouhinec, în Finistère). Ocuparea umană a continuat în mezolitic (situl arheologic de pe insula Téviec, la vest de , fiind una dintre mărturii) și fără întrerupere până în neolitic. În această din urmă perioadă, populațiile sunt calificate drept preceltice. Peninsula armoricană este probabil unul dintre leagănele megalitismului în Europa. Autorii de la sfârșitul Republicii și începutul Imperiului Roman o prezintă ca fiind populată de șapte triburi galice, a căror listă este oferită de Iulius Cezar. Armoricanii ar fi putut constitui o confederație de popoare rivală celei a .
Dupa cucerire, Imperiul Roman nu a preluat această diviziune în decupajul său provincial (Belgia, Lyonnaise, Aquitania) al Galiei. Însă în secolul al IV-lea, în fața amenințărilor venite dinspre mare, este creat un sector militar, Tractus Armoricanus et Nervicanus, care cuprindea teritoriile litorale de la vărsarea Somme până la cea a Garonne.
La sfârșitul Antichității, britonii insulari au emigrat masiv în partea occidentală a acestei regiuni, pe peninsula care a luat treptat numele de Bretania. Utilizarea termenului „Armorica” pentru a desemna vasta regiune maritimă dintre Gironde și Sena a fost înlocuită treptat cu cel de „Franța de Vest” în geografia oficială franceză.
Atestări vechi ale termenilor Armorica și armorican În dicționarul francez-latin de referință „Gaffiot” (Hachette, 1934), intrarea „Armoric-” trimite la „Aremoric-”, unde se găsește: Aremorica, -ae, feminin, Armorica (provincie occidentală a Galiei), Pliniu 4, 105 Aremoricus, -a, -um, armorican, Cezar, G., 5, 53 Aremoricanus, -a, -um (tardiv).
Așadar, potrivit lui Félix Gaffiot, forma normală în latină pentru Armorica este Aremorica, în timp ce Armorica este o variantă contractată. În ceea ce privește referințele literare disponibile, se găsesc următoarele enunțuri (în ordine cronologică).
Etimologie
Această parte maritimă a Galiei, împreună cu hinterlandul său, se numea pe atunci în celtica continentală sau galică Aremorica „țara care se află în fața mării”, țara aremoricilor „cei care locuiesc în fața mării, lângă mare”: Armorica este latinizarea acestui termen.
Se pot distinge următoarele trei elemente celtice: are, provenit din indo-europeanul p°ri- „în față, lângă” (cf. irlandeza air, ar, pe / în față; galeza er, pe / la / pentru; bretona war sau ar, pe), mori „mare” (irlandeza muir, genitiv mara; temă în „i”; galeza și bretona: mor, de unde compusul armor „țara mării”, cf. Côtes-d'Armor, numit ar vor în bretonă, cu mutația de la /m/ la /v/ caracteristică limbilor celtice moderne) sufixul -iko- (plural -ici „cei care”), ca în , Arecomici, Latobici etc., și -ika, care servește la crearea de substantive pe care le regăsim în nume regionale: Utica (Ouche), Pertica () etc.
Geografie Localizare
Potrivit geografului Alain Chauvet, Armorica se aseamănă cu un spațiu de tip „finisterre”, la scara continentului european și la cea a Franței, analog cu Galicia și Norvegia. Această regiune care cuprinde în ansamblu Normandia Inferioară, la nord, Vendée, la sud, trecând prin Bretania, constituie punctul de întâlnire al mai multor mari rute maritime europene și deține o poziție centrală în cadrul Arcului Atlantic european. Această poziție i-a adus Armoricăi, în cursul istoriei sale, să fie ocupată treptat deopotrivă de popoare venite din Europa continentală (gali, romani, franci) și de popoare venite de pe mare (saxoni, bretoni, vikingi).
De altfel, datorită așezării sale, Armorica a întreținut adesea contacte cu Insulele Britanice. Înainte de cucerirea romană, galii armoricani făceau deja comerț cu cositor cu insula Britania. Cucerirea romană nu a rupt această legătură, iar Imperiul Roman a contribuit chiar la consolidarea legăturilor militare între cele două maluri ale Mânecii, prin crearea sistemului defensiv . Ulterior, din această insulă au emigrat bretonii în Armorica occidentală, la sfârșitul Antichității. În Evul Mediu, normanzii, conduși de Wilhelm Cuceritorul, au traversat Canalul Mânecii și au cucerit Regatul Angliei în 1066, în timp ce, în secolul următor, contele de Anjou și Maine, Henric al II-lea Plantagenet, a creat un vast imperiu, opus Franței capețiene, care se întindea deopotrivă peste Insulele Britanice și peste vestul francez. În timpul perioadei revoluționare, vendeenii au traversat regiunea până la coastele Mânecii în speranța de a obține un sprijin din partea armatei engleze împotriva trupelor republicane. În cele din urmă, în 1944, aliații bazați în Marea Britanie au debarcat în Normandia pentru a elibera Europa Occidentală de sub ocupația armatei germane.
Relief
Cea mai mare parte a teritoriului armorican cuprinde entitatea geologică căreia i-a dat numele: Masivul Armorican. Acest masiv relativ puțin înalt se aseamănă cu un vast podiș compus din granit și șist, care se înalță în mai multe locuri, printre care Monts d'Arrée, Montagnes Noires, colinele din Vendée, Alpes Mancelles și Suisse Normande. Formarea peninsulei armoricane este, de altfel, consecința prezenței acestui masiv cu roci mai dure și, prin urmare, mai greu de erodat decât litoralul calcaros al bazinelor Parizian și din Aquitania, situate mai la nord și mai la sud. Mont des Avaloirs (416 m), situat în nordul departamentului Mayenne, constituie punctul culminant al masivului, în timp ce Signal d'Écouves, situat în Orne, dar în apropierea Mont des Avaloirs, este, de la înălțimea celor 413 m ai săi, al doilea vârf al Masivului Armorican.
Peisaje
Sub aspect peisagistic, Masivul Armorican se aseamănă cu un podiș puțin înalt, punctat de văi și coline, pe care crește o vegetație adaptată la umiditatea ambientală, cum ar fi pădurile de fag, castan și stejar, precum și landele și turbăriile. Reliefurile vălurite, precum și prezența blocurilor stâncoase, au constituit un obstacol pentru cultura cerealelor și au favorizat dezvoltarea creșterii de animale, astfel încât peninsula nu a fost niciodată cu adevărat comasată teritorial. Prin urmare, cea mai mare parte a teritoriului este acoperită de peisajul rural tradițional și este marcată de o dispersie a așezărilor umane.
Natura specifică a solurilor armoricane se regăsește în arhitectura locală, iar casele tradiționale din Bretania, Mayenne, Vendée și Normandia au fost construite, în cea mai mare parte, din piatră de șist și din granit. Acoperișurile din paie și din stuf sunt prezente în mod difuz în Normandia, în Bretania — în special în peninsula Guérande —, precum și în nord-vestul Vendée.
La contactul cu marea, Masivul Armorican formează un litoral crestat, marcat de faleze (Nez de Jobourg, cap Fréhel, pointe de Pen-Hir, falezele din île d'Yeu), printr-o succesiune de capuri (pointe du Raz, cap de la Hague, pointe du Castelli, pointe de Barfleur) și de golfuri (golful Mont Saint-Michel, golful Morbihan, golful Bourgneuf), precum și de lagune (în special în Bretania: Aber Wrac'h, Aber Ildut).
Eroziunea dificilă a rocilor dure a dus, de asemenea, la formarea numeroaselor insule în larg, astfel încât coastele Masivului Armorican concentrează vasta majoritate a insulelor și ostroavelor de pe litoralul atlantic și cel al Mânecii din Franța. Astfel, coastele peninsulei numără numeroase arhipelaguri, cum ar fi Molène, Ouessant, Groix, Belle-Île-en-Mer în Bretania, dar și Chausey și Insulele Canalului (sau Insulele Anglo-Normandes) în largul peninsulei Cotentin sau Yeu și Noirmoutier în Vendée.
Climă
La fel ca restul litoralului francez de la Canalul Mânecii și Oceanul Atlantic, această zonă are o climă oceanică. dinspre Atlantic mențin temperaturile la niveluri moderate, dar generează precipitații destul de bogate, deși acestea scad simțitor în zona estuarului fluviului Loara și în Vendée.
Cu toate acestea, se folosește termenul de „climă oceanică de nord-vest” pentru a desemna climatul specific acestei regiuni a Franței, deoarece diferă considerabil de clima oceanică din sud-vestul țării (clima oceanică aquitană), caracterizată prin ierni mai blânde și veri mai călduroase.
De altfel, datorită poziției sale peninsulare, regiunea armoricană este expusă din plin unor vânturi puternice din vest. Din acest motiv, furtunile sunt frecvente în zonă, în special toamna și la începutul iernii.
Istorie Populațiile preceltice și megalitismul Regiunea a fost populată încă din Neolitic, în jurul anului 5500 î.Hr., odată cu apariția agriculturii și a primelor așezări, menținând deja legături maritime strânse cu celelalte peninsule ale arcului atlantic european. În această perioadă au fost ridicate majoritatea monumentelor megalitice, prezente atât pe litoral — cum ar fi aliniamentele de la Carnac (Morbihan), cairn-ul de la Barnenez (Finistère) sau megalitul de la Le Bernard (Vendée) —, cât și în interiorul uscatului, precum La Hutte aux gabelous din departamentul Mayenne.
Mai târziu, regiunea — aflată pe atunci în centrul schimburilor dintre popoarele de pe litoralul atlantic european — a devenit un important centru al culturii vaselor pahariforme, iar ulterior al culturii Epocii Bronzului Atlantic. În această perioadă, Armorica, locuită până atunci în special de urmașii crescătorilor de animale care extinseseră agricultura dinspre Orientul Mijlociu, a fost populată treptat de celți veniți din Europa Centrală.
Primele populații celtice
Geografii greci Poseidonios și Strabon îi descriu pe armoricani ca proveniți din grupul , care ar fi fost forțați să emigreze din cauza invaziei germanilor cisrenani în Gallia Belgica. Etnonimul , care ar însemna „în larg” sau „depărtare”, ar sta mărturie în acest sens. Exemplul aulercilor eburovici și apropierea numelui lor de cel al ar susține, de asemenea, această ipoteză. Săpăturile arheologice efectuate la Sanctuarul de la Ribemont arată că, în jurul anului 250 î.Hr., o invazie de o amploare deosebită a germanilor cisrenani (Germani Cisrhenani) a provocat o strămutare în masă a populației indigene de .
Pentru Cezar (Războiul galic, VII, 75), termenul Armorica desemna teritoriile din vestul Galiei, situate pe țărmul Oceanului și al Mării Mânecii, ocupate de următoarele popoare: curiosolitae (în regiunea Corseul din actualul departament Côtes-d'Armor) osismii (în regiunea Carhaix-Plouguer) riedones (în regiunea orașelor Redon și Rennes) ambibarii (probabil abrincatui - regiunea Avranches, ambiliati - Vendée sau - valea râului Somme) caletes (în regiunea ) (în regiunea orașului Lisieux) unelli (în regiunea orașului Coutances și a peninsulei Cotentin).
El nu include în listă veneti (regiunea Vannes) și namnetes (regiunea Nantes), popoare pe care le cunoștea totuși bine. Ambiliati și anagnutes, care populau probabil partea Masivului Armorican situată la sud de Loara (Vendée, , ), aveau cu siguranță relații cu , înainte ca teritoriile lor să fie alipite celui al puternicilor lor vecini pictavi, după cucerirea romană. Prin urmare, Armorica lui Cezar nu cuprindea doar viitorul Ducat al Bretaniei, ci includea și regiunile Cotentin, Avranchin, Lieuvin și pays de Caux, toate aflate în actuala Normandia. Viducasses (regiunea Vire) și baiocasses (regiunea Bayeux) nu sunt menționați de Cezar; aceștia apar în sursele scrise abia după cucerirea romană.