Jefuirea orașului Șamahî a avut loc la 18 august 1721, când suniți rebeli din cadrul aflat în declin au atacat capitala provinciei Șirvan, Șamahî (în prezent în Azerbaidjan). O contracampanie inițial victorioasă a fost abandonată de guvernul central într-un moment critic, iar amenințarea fiind lăsată nesupravegheată, Șamahî a fost ocupat de 15 000 de triburi de lezgini, populația șiită a fost masacrată, iar orașul a fost prădat.

Moartea negustorilor ruși în Șamahî a fost utilizată ulterior ca casus belli pentru Războiul Ruso-Persan din 1722–1723, ducând la încetarea comerțului între Iran și Rusia și la desemnarea Astrahanului ca nou punct terminal pe ruta comercială de pe Volga.

Context

Până în prima decadă a secolului al XVIII-lea, regatul safavid, odinioară prosper, se afla într-o stare de declin accentuat, cu insurecții în numeroase părți ale domeniilor sale. Regele a fost un conducător slab și, deși personal era înclinat să fie mai uman, flexibil și relaxat decât său principal, a urmat recomandările consilierilor săi în ceea ce privește deciziile importante de stat. El a domnit ca un „monarh sedentar”, preferând ca, în afara partidelor ocazionale de vânătoare, să se afle în permanență în interiorul sau în apropierea capitalei Isfahan, fiind invizibil pentru toți, „cu excepția celor mai intimi curteni”.

Văzând lumea doar prin prisma zidurilor haremului, acesta a căzut rapid sub influența liderilor ‘ulama, în special a lui Mohammad-Baqer Majlesi. Majlesi, care câștigase deja o putere politică considerabilă în timpul domniei predecesorului lui Sultan Hoseyn, Suleiman I (r. 1666–1694), a instigat persecuțiile îndreptate împotriva locuitorilor suniți și sufiți ai Iranului safavid, precum și împotriva minorităților religioase nemulțumite, respectiv creștinii, evreii și zoroastrienii. Deși creștinii, reprezentați în principal de armeni, au suferit mai puțin decât alte grupuri, aceștia au fost, de asemenea, vizați din când în când. Conform istoricului Roger Savory, chiar dacă Sultan Hoseyn nu a manifestat ostilitate personală față de creștini, el a fost convins de cler (în special de Majlisi), care avea o mare influență asupra sa, să emită „decrete injuste și intolerante”. Atmosfera religioasă tensionată din perioada safavidă târzie s-a dovedit a fi un factor semnificativ în revoltele adepților suniți din diverse locuri ale imperiului. După cum notează istoricul : „Cel mai clar exemplu a fost revolta din Șirvan, unde oameni religioși suniți au fost uciși, cărți religioase distruse, iar moscheile sunite au fost transformate în grajduri”.

Populația sunită din domeniile nord-vestice ale , cuprinzând Șirvan și Daghestan, a resimțit povara persecuției șiite în timpul domniei lui Sultan Hoseyn. Anul 1718 a marcat o intensificare a incursiunilor lezginilor în Șirvan, zvonindu-se, conform istoricului Rudi Matthee, că acestea ar fi fost instigate de marele vizir de atunci, Fath-Ali Khan Daghestani (1716–1720). Ambasadorul Rusiei în Iranul safavid, Artemy Volynsky, care se afla în Șamahî în 1718, a raportat că, deoarece oficialii locali îl considerau pe marele vizir „un necredincios”, aceștia socoteau ordinele sale nevalabile și chiar puneau la îndoială autoritatea regelui. Florio Beneveni, un italian aflat în serviciul diplomatic rus, a insistat că locuitorii din Șamahî erau gata să se revolte împotriva guvernului pentru că „extorca sume mari de bani de la ei”. Raidurile de pradă, incursiunile și jafurile au continuat totuși; în aprilie a aceluiași an, au ocupat satul Ak Tashi (situat lângă Nizovoi), nu înainte de a răpi un număr de locuitori și de a prăda o caravană de 40 de persoane pe drumul spre Șamahî. După aceste evenimente, au fost raportate numeroase alte informații referitoare la rebeli.

Atacul și jefuirea

Până la începutul lunii mai 1718, aproximativ 17 000 de triburi de lezgini ajunseseră la o distanță de 20 km de Șamahî, ocupându-se cu prădarea așezărilor din zonele înconjurătoare ale orașului. În 1719, guvernul iranian a decis să îl trimită pe sepahsalarul (Vahtang al VI-lea al Kartli) în Georgia, cu sarcina de a înfrunta rebeliunea lezginilor. Asistat de conducătorul regiunii învecinate Kaheti, precum și de beglarbeg-ul din Șirvan, Hoseynqoli Khan s-a deplasat în Daghestan și a făcut progrese semnificative în oprirea lezginilor. Cu toate acestea, în iarna anului 1721, într-un moment crucial al campaniei, acesta a fost rechemat. Ordinul, venit după căderea marelui vizir Fath-Ali Khan Daghestani, a fost emis la instigarea facțiunii eunucilor din cadrul curții regale, care l-au convins pe șah că un sfârșit victorios al campaniei ar dăuna regatului safavid mai mult decât i-ar folosi. În viziunea lor, succesul i-ar fi permis lui Vahtang, valiul safavid, să formeze o alianță cu Rusia în vederea cuceririi Iranului.

Aproximativ în aceeași perioadă, în august 1721, Sultan Hoseyn a ordonat ca Daud Beg (probabil Hadji-Dawud), o căpetenie rebelă a de la munte și cleric sunit, să fie eliberat din închisoarea din orașul safavid Derbent. Decizia guvernului de a-l elibera a venit la scurt timp după atacul afgan asupra Iranului safavid dinspre domeniile sale extrem orientale. Soltan Hoseyn și guvernul sperau că Daud Beg și aliații săi din Daghestan vor ajuta la contracararea revoltei de pe frontul de est, însă Daud s-a pus în schimb în fruntea unei coaliții tribale și a lansat o campanie atât împotriva forțelor guvernamentale safavide, cât și a populației șiite a imperiului, mărșăluind în cele din urmă asupra capitalei provinciale Șamahî.

Cu puțin timp înainte de asediu, populația sunită din provincia Șirvan a solicitat ajutor de la otomani, coreligionarii lor și rivalii tradiționali ai safavizilor. „Coaliția” rebelă, formată din aproximativ 15 000 de triburi, condusă de Daud Beg și asistată de Surkhay Khan din Ghazikumukh, s-a îndreptat spre Șamahî, care a fost ulterior asediat. În cele din urmă, locuitorii suniți ai orașului au deschis una dintre porți pentru asediatori; Șamahî a fost ocupat la 18 august 1721, moment în care mii de rezidenți șiți au fost masacrați, în timp ce creștinii și străinii au fost doar jefuiți.

Mai mulți negustori ruși au fost uciși în timpul evenimentelor. Depozitele numeroșilor comercianți ruși au fost prădate, ceea ce le-a cauzat pierderi economice grave. Printre aceștia se număra Matvei Evreinov, considerat „cel mai bogat negustor din Rusia”, care a suferit pierderi uriașe. Guvernatorul șiit safavid al orașului, nepotul său și restul rudelor sale au fost „tăiați în bucăți de mulțime, iar trupurile lor au fost aruncate la câini”. După ce provincia a fost complet cucerită de rebeli, Daud Beg a cerut protecție rușilor, declarându-și loialitatea față de țar. Fiind respins, acesta s-a adresat otomanilor, de data aceasta cu succes; sultanul l-a numit ulterior pe Daud Beg guvernator otoman al Șirvanului.

Urmări și consecințe Artemy Volynsky i-a raportat țarului de atunci, Petru cel Mare (r. 1682–1725), prejudiciul considerabil adus negustorilor ruși și mijloacelor de subzistență ale acestora. Raportul stipula că evenimentul din 1721 a reprezentat o încălcare clară a tratatului comercial ruso-iranian din 1717, prin care acesta din urmă garantase protecția cetățenilor ruși în domeniile safavide.

Având în vedere haosul din regatul safavid și incapacitatea conducătorului de a îndeplini prevederile tratatului, Volynsky l-a îndemnat pe Petru să profite de situație și să invadeze Iranul sub pretextul restabilirii ordinii, în calitate de aliat al regelui safavid. Într-adevăr, la scurt timp după aceea, Rusia a folosit atacul asupra negustorilor săi din Șamahî drept pretext pentru a lansa Războiul Ruso-Persan din 1722–1723. Episodul a dus la blocarea comerțului dintre Iran și Rusia și a transformat orașul Astrahan în punctul terminal al rutei comerciale de pe Volga.

Note

Vezi și Convertirea Iranului la islamul șiit

Categorie:Conflicte din secolul al XVIII-lea Categorie:Rebeliuni împotriva imperiilor Categorie:Istoria Iranului Categorie:Istoria modernă timpurie a Azerbaidjanului Categorie:Masacre în Azerbaidjan