Vogt (în , în , în ) este un termen istoric care provine din limba germană vorbită în Evul Mediu Clasic, care înseamnă „administrator, reprezentant juridic”, literal „cineva chemat”. Folosit în regiunile vorbitoare de limbă germană, termenul se referea în general la un funcționar cu autoritate, adesea membru al nobilimii.
Un vogt îndeplinea rol de guvernator și de judecător într-un anumit teritoriu în calitate de reprezentant al suveranului feudal, acționând în numele acestuia. El prezida tribunalul teritoriului și organiza apărarea acestuia. În timp de război tot el era și conducător al teritoriului.Brockhaus Enzyklopädie, vol. 23, p. 401.
Inițial, teritoriul unui vogt și reședința sa oficială (de obicei un castel) se numeau vogtei. Se făcea distincție între un vogt al orașului și cel al unui district.Max Döllner: Entwicklungsgeschichte der Stadt Neustadt an der Aisch bis 1933., Editura Ph. C. W. Schmidt, Neustadt, 1950, pp. 298–301.
În Evul Mediu și în Epoca modernă timpurie cel mai înalt reprezentant al unui stăpân teritorial într-un subteritoriu se numea landvogt. Reprezentantul împăratului într-un teritoriu, respectiv reprezentantul regelui romano-german se numea reichslandvogt. În Elveția landvogt se numea administratorul unui teritoriu mai mic.
Vogt în epoca carolingiană Un vogt era în perioada carolingiană, un funcționar al statului care, în calitate de reprezentant al demnitarilor ecleziastici (episcopi, stareți) sau al mănăstirilor, acționa în numele acestora în chestiuni laice, mai ales în instanțele laice (în latină advocatus ecclesiae). Biserica avea astfel de reprezentanți încă din antichitatea târzie, deoarece biserica însăși nu se putea implica în afaceri laice. Un vogt era un fel de protector în domeniul imunității (ca protector al unei mănăstiri sau episcopii), care conducea de obicei și apărarea ei. În mănăstirile proprii, stăpânul acesteia deținea adesea funcția de vogt în calitate de protector. Extinderea rapidă a acestui protectorat la nivelul întregii Biserici a dus în mai multe cazuri la intervenție militară (de exemplu în timpul împăratului Henric al III-ea) și a avut o mare importanță în timpul conflictului pentru supremație dintre stat și biserică, desfășurat pe tot parcursul Evului Mediu.
Începând cu anul 802 regele francilor, Carol cel Mare, a numit astfel de reprezentanți cu imunități monahale și episcopale în comitate. În secolele al XI-lea și al XII-lea această funcție, deținută de înalta nobilime, s-a transformat într-una ereditară fiind folosită ca o formă de extindere a puterii și a teritoriului. Odată cu sfârșitul Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană, funcția și-a pierdut importanța.
Orașele aveau deseori un vogt numit de conducătorul orașului ca reprezentant al său. Rolul acestuia era de administrare și supraveghere a orașului. De asemenea, el reprezenta interesele stăpânului lui în fața celor ce guvernau orașul (consiliul local și primarul).
Vogt-ul avea o importanță deosebită în sfera ecleziastică. În Evul Mediu clasele sociale care nu erau capabile să se apere sau puteau să poarte război doar într-o măsură limitată, depindeau de o protecție armată din afară. În această situație se aflau, pe lângă fermieri, clericii. Protecția a jucat un rol semnificativ în lumea medievală, deoarece nu exista monopolul statului asupra utilizării forței și astfel oamenii ar fi depins doar de propriile forțe. Din motive ecleziastice și teologice, folosirea violenței era interzisă clerului – implicit participarea la război și aplicarea pedepselor corporale și capitale. Prin urmare, sarcina de a oferi protecție, dacă era necesar prin forță, revenea nobilimii - clasa „războinicilor”.
În Evul Mediu Timpuriu și în Evul Mediu Clasic, multe biserici și mănăstiri numeau nobili laici în funcția de vogt pentru a le reprezenta în probleme laice (de exemplu în instanțe judecătorești), pentru administrarea proprietăților și asigurarea apărării lor. Încă din secolul al IX-lea, numirea acestor administratori pentru o perioadă scurtă de timp era adesea insuficientă, deoarece aceștia erau din ce în ce mai solicitați de conducătorii laici în același scop. Astfel, numirea lor a devenit în mod necesar de lungă durată, trebuind, de asemenea, să corespundă unor sarcini noi care le reveneau. De la mijlocul secolului al IX-lea, funcția lor a devenit în multe cazuri ereditară. Ca urmare, chiar nobilii care dețineau funcția de vogt câștigau adesea o poziție puternică. Mai târziu mulți clerici au încercat să se elibereze de sub puterea acestui vogt și să-și recapete drepturile cedate anterior acestuia, reușind abia începând din secolul al XIII-lea (mai ales clericii de rang înalt ca episcopii).
Vogt în Evul Mediu Clasic și Evul Mediu Târziu În Evul Mediu Târziu puterea unui vogt, inițial limitată la drepturi individuale, a evoluat adesea spre o autoritate extinsă care nu se mai baza pe competențe individuale. În cursul acestui proces, proprietarii de feude ecleziastice au pierdut unele dintre drepturile lor suverane în favoarea reprezentantului lor, printre altele jurisdicția privind delictele minore. Adesea, el dobândea conducerea apărării locale, dreptul de impozitare și dreptul de a beneficia de munca obligatorie prestată pe proprietățile administrate. În cursul acestui proces, drepturile unui vogt au devenit asemănătoare celor ale unui cârmuitor în Evul Mediu Târziu, cu privire la jurisdicția locală, autoritatea inferioară sau conducerea teritoriului. Astfel, acești administratori aparținând clasei nobiliare reușeau adesea să aducă sub controlul lor proprietățile funciare mănăstirești, în timp ce mănăstirile își mențineau doar drepturile asupra posesiunilor aflate sub administrație străină. Prin urmare, în Evul Mediu Târziu teritoriile numite vogtei au constituit deseori o bază esențială pentru dezvoltarea teritoriilor care aparțineau clasei nobiliare. Ca o consecință a Reformei protestante, protestanții care dețineau funcția de vogt au reușit să secularizeze posesiunile mănăstirilor aflate sub jurisdicția lor și să le integreze în propriul teritoriu.
Termenul vogtei folosit încă din secolul al XIII-lea în Sfântul Imperiu Roman, a fost treptat asociat cu o structură organizatorică al cărei conducător numit vogt a preluat sarcini administrative în numele conducătorului laic (de exemplu stabilirea și colectarea taxelor, judecata și pedepsirea infracțiunilor). Importanța administratorilor mănăstirilor și cetăților a fost considerabilă în unele zone. În secolul al XIII-lea a apărut funcția de landvogt imperial creată în scopul recuperării proprietăților imperiale pierdute, în special în Suabia și Alsacia.Teritoriile numite landvogtei, create la sfârșitul secolului al XIII-lea în unele zone la est de Elba (Luzacia Superioară, Luzacia Inferioară, Brandenburg, Pomerania), au avut uneori un grad relativ mare de autonomie în secolele următoare.
Vogtei ca termen pentru autoritatea judiciară Încă de la sfârșitul Evului Mediu târziu, termenul vogtei a fost adesea folosit ca sinonim pentru jurisdicția inferioară. Această utilizare a termenului Vogtei era comună în regiunile franconiene și suabe, aplicându-se și în cazurile în care autoritatea inferioară nu se baza pe un vogtei ecleziastic mai vechi, ca în cazul domeniilor nobililor sau stăpânilor orașelor.
Vogt în afara zonei vorbitoare de limbă germană În franceza veche vogt-ul se numea bailli, derivat de la cuvântul latin baiulivus sau bailus și însemna „regent” (sens extins). Printre altele, bailiff (în engleză), balivo (în italiană) și bailò (în limba venetă) sunt derivate ale aceluiași termen. În germană „Bailli” se referă de obicei la o funcție într-un ordin cavaleresc.
Olanda și Belgia miniatura|Vogt olandez (Muzeul Regal, Amsterdam, c. 1590) În Olanda această funcție se numea baljuw, derivat direct de la cuvântul francez bailli, dar se foloseau și termeni ca drost, drossaard (Brabant), amman (Bruxelles), meier (Leuve, Asse) și schout (Anvers, 's-Hertogenbosch, Turnhout). Funcția de baljuw era în uz în Flandra, Olanda, Hainaut, Zeelanda și nordul Franței. Baljuw-ul era un funcționar care îl reprezenta pe stăpânul orașului și în teritoriu. În Flandra contele numea un baljuw, iar în Franța, regele. Funcția provinea inițial din Franța, unde regele Filip al II-lea a numit primul baljuv.
Valea Aosta miniatura|Turnul vogt-ului în Aosta Casa de Savoia a deținut parțial domeniile din Valea Aosta la sfârșitul anului 1025, când Humbert I de Savoia a împărțit stăpânirea asupra regiunii Aosta cu episcopul de Aosta. Treptat, importanța Casei de Savoia în Aosta s-a consolidat. Carta Franciei, emisă în 1191 de Bonifaciu I de Montferrat, în numele pupilei sale, Toma I de SavoiaO primă schiță a Cartei Francizelor datează din 1032, dar a prins contur abia în 1191. a stipulat că suveranul nu putea percepe impozite decât dacă acestea erau aprobate în prealabil de Dieta din Aosta, prezidată de un bailly. Întreaga populație îi era supusă. Există și astăzi în Aosta Turnul vogt-ului.Carlo Nigra: Torri e castelli e caseforti del Piemonte dal 1000 al secolo XVI.
Polonia În trecut un wójt era numit de suveran sau de conducătorii ereditari ai orașului sau ai comunității, predominant membri ai nobilimii (szlachta). Până în secolul al XVII-lea, conducătorul unui sat din Silezia germană și boemă se numea Woit. Vogt de Ermland era cel mai înalt funcționar laic în Episcopia Princiară.
În Polonia de astăzi conducătorii comunităților rurale se numesc wójt.
Note
Bibliografie
Brockhaus Enzyklopädie, vol. 23, Editura F.A. Brockhaus, Mannheim, 1988, . Ernst Schubert: König und Reich. Studien zur spätmittelalterlichen deutschen Verfassungsgeschichte., Editura Vandenhoeck & Ruprecht, Göttingen, 1979, . Fred Schwind: Die Landvogtei in der Wetterau. Studien zu Herrschaft und Politik der staufischen und spätmittelalterlichen Könige. Editura Elwert, Marburg 1972, . Thomas Simon: Grundherrschaft und Vogtei. Eine Strukturanalyse spätmittelalterlicher und frühneuzeitlicher Herrschaftsbildung., Editura Klostermann, Frankfurt am Main 1995, .
Categorie:Titluri nobile germane Categorie:Feudalism Categorie:Evul Mediu